Un an fără Ivan!

Sub semnul marcării unui an fără marele canoist al lumii, Ivan Patzaichin, și la jumătate de secol de la momentul cu pagaia ruptă, Comunitatea Rușilor Lipoveni din România, în colaborare cu Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și cu sprijinul Grupului Parlamentar al Minorităților Naționale, a organizat în data de 13 decembrie 2022, în Salonul de Recepții de la Palatul Parlamentului, evenimentul „Un an fără IVAN”.

Un an fără Ivan!
Un an fără Ivan!

Cântecul de leagăn

Irina Mihailov

            Imaginați-vă că ați ajuns la Slava Cercheză, județul Tulcea, în urmă cu 100 de ani și ați intrat  într-o casă, în camera numită camera din față/peredniaia hata; în odaie este întotdeauna ordine și curățenie, este decorată în alb și albastru. La răsărit, în colțul din față (cut) se află bojnicika – iconostasul, cu icoana Mântuitorului, Fecioarei sau a sfinților, ocrotitorii și păzitorii casei. În fața iconostasului arde candela cu ulei și poplavok (fitil), care nu se stinge niciodată de sărbători. Sub ferestrele dinspre răsărit e o laviță din lemn vopsită, la peretele dinspre apus (peretele din spate) este așezat patul, într-un alt colț se află un cuptor mare în care se coc plăcintele, clătitele, unde se pregătesc bucatele și unde copiii își încălzesc iarna mâinile înghețate. În colțul de lângă ușă un raft ascunde toată vesela. Tavanul este susținut de o matiță (grindă) groasă. În grindă erau uneori bătute cuie pe care atârnau: pălăria tatălui, nuiaua pentru îngrozirea celor mici sau armudî – gutuli (gutui) pentru iarnă. Cel mai interesant este faptul că la jumătatea grinzii era bătut un cui mare pentru liulika (leagăn pentru bebeluși). Leagănul era confecționat din lemn, cu fundul din pânză, pentru a-i fi moale copilașului. Se întâmpla ca pe matiță să atârne câte 2-3 leagăne pentru copiii din casă: al mamei, al fiicei și al nurorii (când nășteau toate în aceeași perioadă). Erau atârnate de funii și se legănau ușor, iar pentru ca muștele să nu-l deranjeze pe cel mic, leagănul se acoperea cu o pânză sau cu un șal mare cu franjuri. Asupra leagănului erau tot timpul ațintiți ochii blânzi, severi și minunați, albaștri, căprui, verzi sau negri ai mamelor, care, cu iubire, priveau fericite la puiul lor, la pruncul lor, minunându-se, râzând și plângând de bucurie. Cum se spune: „Lucrul nou e pus la loc de cinste”.  

            Copilul o recunoștea (ghicea) pe mamă după voce, ochi și zâmbet. Și așa a apărut dorința, din iubire pentru copil, de a gânguri cu el (de a vorbi), de a-l legăna, cântându-i. Mama îi șoptea cuvinte potrivite pentru acea vârstă, compunea versuri, le punea pe note pentru a fi mai interesante, îi cânta cu glas de privighetoare, blând, mângâietor, liniștit. Copilul se liniștea ascultând-o și adormea adânc. Mama îi chema pe îngerii păzitori, pisicuțele, vrăbiuțele, pițigoii, diferite animăluțe, ca să-i aducă pruncului somnul și liniștea.

            Aici, lângă leagăn, alături de copilul iubit se năștea cântecul de leagăn. Pruncul era înfășat într-o pânză curată, iar pe piept îi atârna cruciulița primită de la preot la săvârșirea tainei botezului, obicei păstrat și azi.

            Dacă micuțul nu dormea, îl chinuia „insomnia”, plângea, mama, cu voce mângâietoare, blândă, liniștită îi cânta cântecul «Ангелы, с небес слетайте!» (Îngeri, coborâți din ceruri!).  În cântece se păstrează graiul ruso-lipovenesc. Se cântă până ce copilul adoarme și doarme liniștit. Când micuțul mai crește, i se cântă alte cântece de leagăn. Mama, bătându-l ușor pe spate, îi cânta până i se închideau ochii.

            De asemenea, pe note simple se cânta cântecul – „A cici, a cici”, legânând ușor leagănul, până adormea copilul. Dacă pruncul (sau copilul ceva mai măricel) nu voia să doarmă, mama îl lua în brațe și îl legăna, cântându-i alte cântece, până ce adormea, apoi încetișor și cu grijă îl săruta și îl culca în leagăn, făcând deasupra lui semnul crucii și rostind rugăciunea: Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuiește-l și miluiește-l pe copilul meu. Îngere păzitor, apără-l și miluiește-l și adu-i somnul.

            Toate aceste cântecele s-au transmis pe cale orală din generație în generație dar, din păcate, totul a rămas de domeniul trecutului: în ziua de azi foarte puține lipovence știu aceste cântece. Eu le-am cules de la Axinia Ivanov, 67 de ani (în anul 1999), Matrona Alexei, 65 de ani (1999), Vassa Fenoghen, 60 de ani (1999). Și pentru că totul a rămas în trecut, nu mai există nici liuliki (leagăne) – au fost înlocuite cu cărucioare și pătuțuri, iar copiii, de cum se nasc, ascultă muzică zgomotoasă.

            Trebuie adăugat că, deasupra leagănului sau când ținea copilul în brațe, cu voce duioasă, liniștită și blândă mama cânta stihuri bisericești, pentru ca Îngerul păzitor să îi aducă somnul copilului. Rugându-l pe Dumnezeu, pe Îngerul păzitor al copilului, mama vedea că se înfăptuia minunea – copilul adormea liniștit. Copilul era întotdeauna înfășat și legat, iar și mama făcea deasupra lui semnul crucii.

            Se mai întâmpla ca mama, obosită de  treburile casnice, își lega de picior funia de la leagăn, se culca în pat și legăna copilul cu piciorul, cântând cântecul „Вот на озере” („Iată, pe lac”). Uneori mama adoarmea înainte, iar copilul se răsucea de pe o parte pe alta.

            În zilele noastre copiii nu mai sunt înfășați, nu dorm în leagăn, toată lumea se grăbește să meargă la muncă, iar toate aceste obiceiuri de odinioară au rămas doar în amintire. Așa se pierd tradițiile și obiceiurile noastre, sunt date cu totul uitării, și, ca în povești, totul are un sfârșit.

 (În vederea pregătirii următorului concurs școlar „Istoria și tradițiile rușilor lipoveni” pe tema „Ritualuri și obiceiuri la naștere și botez” publicăm acest material din volumul „Cultura rușilor lipoveni (staroveri) din România în context național și internațional”, editura „Kriterion”, v. III, București, anul 2001, pag. 281-286)

(Varianta în limba română a articolului apărut în nr. 8-9/2020 al publicației „Zorile”)