Un an fără Ivan!

Sub semnul marcării unui an fără marele canoist al lumii, Ivan Patzaichin, și la jumătate de secol de la momentul cu pagaia ruptă, Comunitatea Rușilor Lipoveni din România, în colaborare cu Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și cu sprijinul Grupului Parlamentar al Minorităților Naționale, a organizat în data de 13 decembrie 2022, în Salonul de Recepții de la Palatul Parlamentului, evenimentul „Un an fără IVAN”.

Un an fără Ivan!
Un an fără Ivan!

Principalele teme ale polemicii staroverilor (II)

Semnul crucii

Cea mai importantă modificare de ritual făcut de patriarhul Nikon a fost cea a semnului crucii, element de maximă importanţă al tuturor slujbelor şi rugăciunilor Bisericii Ortodoxe. Sf. Vasile cel Mare considera că acesta este primul şi cel mai răspândit obicei aparţinând Tradiţiei nescrise a Bisericii. Forma semnului crucii a fost elementul central al polemicii staroverilor cu Biserica oficială. Modificarea acesteia de către Nikon a fost „reforma” cea mai vizibilă şi cea mai dureros receptată de către credincioşii ruşi. Încărcătura simbolică şi dogmatică pe care o avea semnul crucii în Rusia pre-petroviană era enormă. Dispunerea degetelor în cadrul vechiului semn rusesc al crucii exprima simbolic cele două dogme fundamentale ale credinţei creştine: dogma Sfintei Treimi şi cea hristologică, adică a celor două naturi, divină şi umană, ale lui Isus Hristos. Degetul arătător şi cel mijlociu ridicate, ultimul puţin îndoit, exprimau divinitatea şi umanitatea lui Hristos, iar celelalte trei degete unite, Sfânta Treime. Credinciosul rus, atunci când îşi făcea cruce, mărturisea credinţa în Hristos cel răstignit, în divino-umanitatea acestuia, ca şi în Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), nedespărţită şi neîmpărţită. Înlocuirea formei tradiţionale a semnului crucii – cu două degete, dvoeperstie – de către Nikon, cu cea folosită de greci la acea vreme – cea cu trei degete, troeperstie – a fost un veritabil şoc pentru societatea rusă. Mulţi nu puteau înţelege de ce a fost nevoie ca semnul crucii cu două degete să fie înlocuit, mai ales că simbolistica noii forme a semnului crucii nu era satisfăcător exprimată şi argumentele pentru introducerea acesteia erau şi mai şubrede, spunându-se în general că aceasta este forma semnului crucii moştenită după tradiţia Sfinţilor Apostoli, şi că cele trei degete împreunate, cel mare, arătătorul şi mijlociul, reprezintă Sf. Treime, în numele căreia se închină creştinii ortodocşi. Nu se spunea nimic însă despre cele două naturi ale lui Isus Hristos, iar despre cele două degete rămase, inelarul şi cel mic, se spunea că rămân nelucrătoareprazdnye, adică fără nicio semnificaţie simbolică.


Staroverii
le reproşau reformatorilor nikonieni că au înlocuit vechea formă a semnului crucii, a cărei simbolistică era clară şi în concordanţă cu dogmatica Bisericii Ortodoxe, cu una nouă, a cărei provenienţă era obscură5, şi a cărei semnificaţie simbolică părea îndoielnică şi contradictorie6. Întru susţinerea vechii forme a semnului crucii, staroverii se sprijineau pe practica rusească multiseculară, dar şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum: Sfinţii Chiril al Ierusalimului şi Petru Damaschinul, Sf. Meletie din Antiohia (sec. IV), Fericitul Teodoret, episcopul Cirului (sec.VI), preacuviosul Maksim Grecul (sec. XVI) şi pe autoritatea Sinodului Stoglav din 1551. Adepţii ritului vechi demonstrau vechimea semnului crucii cu două degete făcând trimitere la vechile icoane ruseşti şi bizantine, dar şi la icoanele făcătoare de minuni. Argumentaţia destul de şubredă şi foarte generală a Bisericii oficiale nu-i putea convinge pe credincioşi de necesitatea înlocuirii formei semnului crucii şi, mai ales, de justeţea unei astfel de măsuri. Cum să convingi un cleric sau un laic să renunţe la semnul crucii pe care şi-l făcea el, şi l-au făcut şi părinţii, bunicii şi strămoşii lui, ba chiar şi sfinţii Bisericii din care face parte, spunând că acesta reprezintă o erezie? Oare, au mărturisit o erezie şi străbunii şi sfinţii şi întreaga Biserică Rusă până la Nikon? Aşa ceva era inacceptabil pentru conştiinţa creştinului rus, fidel tradiţiei şi credinţei moştenite din generaţie în generaţie. Susţinătorii noului semn al crucii nu prea aveau elemente concrete pe care să se bazeze în propaganda lor pentru introducerea acestuia, în afara faptului, deloc lipsit de importanţă, că toţi ceilalţi creştini ortodocşi, adică grecii, sârbii, bulgarii, românii ş.a., folosesc troeperstie pentru închinăciune. De aceea, au şi fost „fabricate” cele două „documente” care susţineau modificările nikoniene: „Actele Sinodului de la Kiev din 1157 contra ereticului Martin Armeanul” şi „Molitfelnicul (Trebnicul, în limba rusă) mitropolitului Theognost”.

O altă inovaţie a lui Nikon legată de semnul crucii priveşte modalitatea de dispunere a degetelor mâinilor pentru binecuvântare. Până la reforma nikoniană, atât pentru închinare, cât şi pentru binecuvântare se folosea aceeaşi formă a semnului crucii. După reformă, s-au introdus practic două forme ale semnului crucii: una pentru închinare – cea cu trei degete – despre care am vorbit mai sus, şi o alta pentru binecuvântare, numită imianoslovnoe perstoslojenie, adică mod de dispunere a degetelor, reprezentând cuvintele ce alcătuiesc numele Domnului. Se justifica aceasta prin faptul că binecuvântarea se făcea în numele lui Isus Hristos, semnul de binecuvântare reprezentând literele din care este alcătuit, în varianta prescurtată, numele acestuia: IS HS, în slavă IC XC, şi că aşa i-ar fi binecuvântat însuşi Isus pe apostoli atunci când s-a înălţat la ceruri. Staroverii le reproşau reformatorilor că o asemenea explicaţie ar putea fi valabilă pentru slavi şi greci, dar pentru popoarele care au cu totul alte alfabete, este practic imposibil să reprezinţi numele lui Isus Hristos cu degetele. De ce a trebuit Isus Hristos să-i binecuvânteze pe ucenicii săi evrei folosind literele alfabetului grec sau slav, ultimul nefiind inventat încă la vremea aceea? – întrebau staroverii7.

Pentru credincioşii tradiţionalişti forma neverbală de exprimare a celor mai importante dogme ale învăţăturii creştine, conţinută în semnul crucii, avea aceeaşi valoare ca şi mărturisirea lor verbală. Ritualul era pentru ei expresia credinţei, forma sa vizibilă, iar semnul crucii reprezintă o mărturisire de credinţă prin însăşi simbolistica sa.

Nici forma crucii pe care a fost răstignit Isus nu a scăpat neatinsă de modificările nikoniene. În Rusia medievală aceasta era reprezentată ca având trei componente: verticală, orizontală şi cea de la picioarele Mântuitorului, la care se adăuga şi tăbliţa de deasupra capului acestuia, pe care Pilat a scris celebra expresie „Isus din Nazaret, Regele Iudeilor”. Cele trei componente simbolizau împlinirea profeţiei lui Isaia despre cele trei esenţe de lemn de unde va începe gloria Ierusalimului8. Pe această cruce a fost răstignit Isus Hristos, susţin staroverii, căci ea corespunde relatărilor din Sf. Scriptură, iar ei au moştenit-o astfel de la creştinarea strămoşilor lor în vremea lui Vladimir. Biserica Rusă medievală nu respingea nici crucea cu două componente, numai că, potrivit concepţiei sale, pe aceasta nu putea fi reprezentată răstignirea lui Isus Hristos. Crucea cu două componente sau cu patru extremităţi, cum i se mai spune, era prezentă pe odăjdiile bisericeşti şi pe alte obiecte de cult. De asemenea, reprezentarea crucii cu patru extremităţi era acceptată la oficierea tainei mirungerii, a tainei Sf. Maslu, la binecuvântarea preotului sau a arhiereului. Pe turlele bisericilor, pe altar, antimis, pe prescuri şi pe alte obiecte şi în alte locuri importante, crucea care trebuia reprezentată era cea cu trei componente sau cu opt extremităţi. Eliminarea acesteia din urmă de către reformatorii lui Nikon şi, mai ales, atitudinea extrem de răuvoitoare a ierarhiei şi a clerului Bisericii oficiale faţă de ea, au făcut ca staroverii să-şi construiască foarte atent şi foarte solid ansamblul de dovezi în sprijinul crucii cu opt extremităţi. Biserica oficială, după ce a purtat o acerbă polemică de două secole pe tema crucii lui Hristos, în care nu au lipsit acuzaţiile de erezie şi epitetele greu de reprodus, s-a întors la sfârşitul secolului al XIX-lea la venerarea acesteia, fără nicio explicaţie. Acest lucru ne îndreptăţeşte să credem că ierarhia Bisericii Ruse a recunoscut faptul că eliminarea crucii cu opt extremităţi a fost o măsură eronată şi că, în consecinţă, polemica pe această temă cu staroverii a fost fără sens.