Trista poveste a familiei mătușii Marina (I)

Povestea anului 1947 a relocării rușilor lipoveni din Dobrogea în Rusia a devenit destul de actuală în ultima vreme. Oamenii încearcă să restabilească legăturile întrerupte în anii ’90, își caută rudele, încearcă să-și amintească...

Le-a fost greu, atunci, să plece în necunoscut, să lase în urmă tot ceea ce le era familiar, drag și apropiat și să se îndrepte orbește, cu mari speranțe, spre patria strămoșilor... Toată lumea știe acum că speranțele nu s-au concretizat, că Rusia postbelică era flămândă și săracă și nu putea oferi mare lucru... Și nu vorbim de pâinea albă la care visa, pe picior de plecare, sora bunicii mele împreună cu fiul său; n-au găsit acolo nici măcar coji de pâine neagră, cum avea să o avertizeze, privind parcă într-un glob de cristal, bunica...

Trezindu-se departe de casa lăsată în urmă pentru totdeauna, flămânzi, înfrigurați și pentru toți niște „străini”, ai noștri își aminteau cu durere de satele lor, de cei dragi lăsați acolo, visau la biserica interzisă în Rusia comunistă. Cu siguranță, își doreau din tot sufletul să se întoarcă acasă... Însă drumul înapoi era închis... Oare așa stăteau lucrurile în realitate?

ERAU PATRU ASTFEL DE FAMILII

În urmă cu câțiva ani, am fost surprinsă să aflu că una dintre familiile care au părăsit Dobrogea pentru a pleca în Rusia în anul 1947 s-a întors, totuși, înapoi... Iar nu demult s-a dovedit că există patru astfel de familii... Familia Marinei Dănilă din Sarichioi, județul Tulcea, este una dintre ele. Mătușa Marina mi-a spus că își amintește de acele vremuri:

 „Eu m-am născut în 1946. În 1947, am plecat în Rusia - era un an al foametei. Eram foarte mică – aveam un an și o lună. Frații mamei mele, cei doi unchi ai mei - unul se numea unchiul Akinfii, iar celălalt - unchiul Andrei, voiau să plece în Rusia. Și au zis: „Haide și tu, soră Marika, cu noi!”. Și a plecat și ea cu ei, și cu mine - eram micuță. Asta mi-a povestit ea. În drumul lor, s-au oprit prima dată la Saratov, parcă așa spunea. I-au adus acolo, i-au lăsat, aveau niște colibe acolo. Iar mămica știa să facă lejanki, să facă plite și făcea plite acolo, ca să poată sta cumva familiile. Unchiul Andrei avea doi copii, eu eram una la părinți, unchiul Akinfii avea trei sau patru, tot copii mulți erau. Și au făcut în așa fel încât să locuiască în camere separate. Mamei îi plăcea să meargă la biserică. Iar acolo – nici biserică, nimic. Și atunci au plecat mai departe. Și s-au oprit unde este acest Uspeh, era regiunea Kamiziakski și orașul Astrahan acolo. Acolo, Volga este aproape. Acolo au primit un apartament comunal unde locuiau cu toții. Au stat ei acolo ce-au stat iar mămica tot spunea: „Dar aici n-avem biserică..., trebuie să mergem tocmai la Astrahan, haideți să mergem mai departe.” Și au plecat cu tatăl meu la Bender, aceasta fiind în Moldova. Iar unchii mei au rămas acolo, în Uspeh. Apoi, unchiul meu Akinfii a murit și avea patru copii - un fiu și trei fiice. Una era de vârsta mea - Aniuta, cea mai mare, apoi venea Natașa, apoi Tania și Fedea.

Am ajuns în orașul Bender și acolo era o biserică rusă, ortodoxă de rit vechi, iar pentru mama asta însemna și pâinea și sarea, atât de importantă era pentru ea. Se ruga și postea și mă punea și pe mine. Și i-a plăcut foarte mult acolo, în acest oraș. Li s-a dat un petic de pământ și și-au construit acolo case finlandeze, așa se numeau. Lipovenii noștri și-au construit acolo patru case. Îmi amintesc și acum adresa casei mele: orașul Bender, suburbia Borisovka, strada Chișinău, numărul 28. Au construit cu greu această casă, eu eram mică, mă lăsau la vecini. Și am crescut acolo împreună, noi, copiii. Iar bunicul meu, tatăl tatălui meu, care a rămas în Sarichioi, zice: „Ce să faci tu, Petea, acolo?” – și chiar atunci erau ceva neliniști acolo ... - „Vino mai bine aici, vom fi toți împreună, chiar de vom muri, vom muri împreună, în România”.

ÎNTOARCEREA ÎN ROMÂNIA

Dar s-a dovedit că întoarcerea în România, în satul natal, pentru familia mătușii Marina a fost mai degrabă o nenorocire, decât o bucurie. Nu mai aveau o casă a lor, actele pe care le dețineau erau sovietice, rudele își împărțiseră demult între ele bunurile pe care le lăsaseră în urmă. Mătușa Marina își amintește cu tristețe de dificultățile întâmpinate de familia ei, de data aceasta în patria proprie, nu a strămoșilor:

„Dar bunicul ne-a păcălit. Părinții mei, când s-au căsătorit, au adus lemn, au pregătit totul pentru a-și ridica o casă ​​în Sarichioi. Iar când mama și tata au plecat în Rusia, bunicul a construit o casă din acest material, iar la telefon îi spunea lui tata: „Petea, de vei veni, vei locui în această casă”. Părinții mei au vândut casa din Bender, iar casa era bună, iar în curte era o bucătărie. Aveau chiar și chiriași acolo. Și tata a acceptat să se întoarcă. Au vândut casa ieftin, și cât s-au chinuit, au muncit zi și noapte pentru a-și ridica o casă. Ne era atât de bine acolo. Începusem să merg la școală, învățam bine, eram prima în clasă. Când au plecat, toți vecinii ne-au petrecut, fetele, prietenele mele, plângeau... Iar eu le spuneam: „Dar eu merg la bunica și la bunicu...”.

Ne-am întors în august, se culegeau strugurii... Trecuse ceva timp, iar tata îi spune bunicului, tatălui său: „Ei bine, tăticule, nu ne dai casa, că doar avem o familie...” Mama era deja însărcinată cu fratele meu, adică al doilea copil ... Iar el îi zice: „ Nu, Petka, stai aici, în casa veche, împreună cu fratele tău, și când voi muri, atunci vei locui în casa nouă. „Păi, cum să trăim doi frați în aceeași curte, să ne împungem încontinuu?”. Pentru tata a fost o lovitură groaznică... Eu deja mă măritasem,  o născusem pe fiica mea, Olea, și abia atunci a murit bunicul".

ÎN VIZITĂ LA USPEH

Mătușa Marina a fost odată, prin anii 80, în vizită la Uspeh, la rudele rămase acolo:

- „Noi am mai fost în Rusia. Întâi a venit un unchi aici, din Uspeh. Apoi, celălalt frate. Au fost ambii unchi. Apoi, unchiul ne-a chemat acolo. A întrebat cine vrea să vină, iar eu am spus: „Noi, unchiule, o să venim!”. S-au întors și ne-au făcut imediat chemare. Și am plecat undeva prin septembrie. Trăiau foarte frumos acolo. În apropiere curge râul Volga, poți prinde cât pește vrei acolo. Treci Volga cu feribotul și vezi cum sare sturionul din apă. Și în Astrahan o am pe fiica mătușii - Galea. Nu știu – mai trăiesc, nu mai trăiesc ... Iar unchiul Andrei avea un fiu pe nume Sașa și o fiică, Olea. El era director la o fermă de păsări. Avea un fiu tânăr, deja căsătorit, conduceau și au avut cumva un accident, iar el a murit. Când ne-am întors atunci - au trecut atâția ani deja -, la început mai vorbeam cât de cât, ne scriam din când în când... Apoi a venit democrația și am încetat și nimeni nu-i mai scrie nimic nimănui. Una dintre rudele noastre a căutat pe Internet undeva și parcă răspunsese Aniutka, fiica cea mare a unchiului Akinfii, care e mai mare decât mine, eu am trecut deja de 72 de ani. Parcă răspunsese - asta a fost acum câțiva ani. Și nici nu știu - s-au văzut, nu s-au văzut, vorbesc, nu vorbesc, nu știu. Acolo sunt mulți lipoveni de-ai noștri. Se pare că tinerii au plecat la Astrahan, locuiesc acolo. În Uspeh nu mai este nimic. Un magazin mic, atât, în rest, nici locuri de muncă, nimic”.