Despre ideologia și doctrina filozofică staroveră (II)

CONȚINUTUL CAPITOLELOR

Lucrarea cuprinde: Introducere, în care autorul prezintă pe larg problematica și istoriografia temei, izvoarele istoriei raskolului și ale credinței starovere; patru capitole, Concluzii, Bibliografie.


Autorul valorifică în lucrare o bogată bibliografie care se regăsește benefic repartizată în conținutul capitolelor sau în lista finală de la sfârșitul volumului. De asemenea, pe parcursul lucrării, regăsim note de subsol pe care le considerăm oportune în clarificarea reperelor și a izvoarelor publicate (principalele tratate ideologice straovere, documente de arhivă ș.a.), ce au stat la baza acesteia.

Capitolul I - Fenomenul starover în societatea rusă din secolul al XVIII-leacuprinde temele: „politica statului rus și a Bisericii Ruse față de staroveri după 1667; staroverii în epoca lui Petru cel Mare; principalele direcții ale migrației staroverilor; structura socială a mișcării staroverilor; fenomenul starover și cazacii; confesiunile și structurile religioase starovere”.

În centrul atenției autorului se află, de asemenea, problema apariției și extinderii mișcării starovere, precum și migrarea staroverilor pe teritoriul Rusiei și emigrarea în grup a unora dintre ei în afara granițelor acesteia, problema condițiilor în care a apărut și a evoluat, divizarea mișcării starovere în cele două confesiuni principale: поповцы („popoviți”, „cu popă”) și беспоповцы („fără popă”), precum și politica oficială a statului și Bisericii Ruse „nikoniene” (dominante) din Rusia față de Vechii Credincioși.

Printre meritele incontestabile ale lucrării lui Sașa Varona se desprinde obiectivitatea cu care  prezintă și analizează problemele sociale, economice, politice și filozofice, specifice mișcării starovere din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. În această ordine de idei, autorul evidențiază, pe bună dreptate, faptul că rușii ortodocși de rit vechi, inclusiv rușii lipoveni, nu au fost și nu sunt nici în prezent schismatici, închistați, izolați de lumea din jur sau fanatici prin credința lor ortodoxă de rit vechi, cum sunt înclinați să-i prezinte în scrierile lor unii autori români și străini. Dimpotrivă, rușii staroveri nu au stat departe de civilizația omenirii, ci au fost întotdeauna deschiși spre progresul societății ruse, receptivi, totodată, la toate și la tot ceea ce este nou, preluând ceea ce este benefic pentru ei, pentru bunăstarea comunității lor. Aceasta se oglindește, de altfel, clar și pregnant atât în felul lor de a fi în prezent, cât și în modul lor de viață materială contemporană, în arhitectura așezărilor și a locuințelor etc.

Sunt întrutotul de acord cu părerea autorului, când afirmă că „astfel de concluzii eronate și tendențioase ale acestor autori nu au nicio acoperire, nicio susținere, căci ele se bazează pe necunoașterea realității de pe teren, sunt afirmații nefondate, nedovedite nici istoric și nici științific”, sunt lipsite de un studiu aprofundat și de o analiză obiectivă a modului lor de viață, precum și a culturii lor materiale și spirituale, „fără a ține cont de procesele sociale, economice și politice în care a apărut și a evoluat mișcarea staroveră rusă, precum și a mutațiilor ce au avut loc în interiorul comunităților starovere de-a lungul timpului” (A se vedea, în acest sens, lucrările: Melchisedec, Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești, București, 1871; Căciulă Olimpia, Asociația religioasă a lipovenilor, în „Enciclopedia României”,  vol. I, București, 1938 p. 441; P. I. David (diac.), Călăuză creștină – Sectologie – pentru cunoașterea și apărarea deptei credințe în fața prozelitismului sectant, ediția a 2-a, Curtea de Argeș, 1994, p. 15-19 ș.a.).

Divizarea mișcării starovere în popovțî, ramura conservatoare, moderată din punct de vedere doctrinar, și bespopovțî, ramura radicală, adepții căreia, ca principiu, evită contactul cu lumea și își caută mântuirea în afara ei, „se datorează în principal percepției diferite în rândurile staroverilor a ideii sfârșitului lumii și venirii Antihristului, de unde au derivat și pozițiile diferite față de tainele bisericești, în general, și față de taina preoției, în special”. Este încă un argument în plus că lipovenii au fost dintotdeauna popoviți, ei niciodată nu au agreat ideile niciuneia dintre grupările bespopoviților. Și acesta este unul din argumentele  în plus că denumirea de lipoveni nu putea proveni din filippony sau филипповцы – „filipoviți”, adepți ai lui Filip – șeful uneia din grupările extremiste ale bespopoviților, răspândită mai întâi în Nordul Rusiei, iar apoi în Polonia (Mazuria).

Într-adevăr, mișcarea staroveră ca fenomen istoric „implică, după cum, pe bună dreptate, subliniază autorul, - o multitudine de aspecte, ce țin atât de sfera culturii spirituale, cât și de cea a culturii materiale a rușilor staroveri. În acest context, nu poate fi ignorată nici latura socio-politică a ritului vechi și nici aceea a ideologiei acestuia, ținându-se seama de dificultățile cu care s-a confruntat această mișcare, cât și de persecuțiile și presiunile ideologice la care au fost supuși staroverii din partea statului rus și a Bisericii sale oficiale”. În acest context, „evoluția celor două ramuri principale ale mișcării starovere – popoviții și bespopoviții – demonstrează vitalitatea acestei mișcări social-religioase”. În consecință, „modul de abordare a problemei starovere a evoluat în funcție și de scopurile, și de politica promovată de autoritățile statului”.

Referindu-se la atitudinea țarului Petru I față de staroveri, autorul ajunge la concluzii extrem de importante și binevenite pentru a fi luate în seamă: „Dacă în primele decenii de după reforma lui Nikon, puterea politică a Rusiei, cât și Biserica Rusă au urmărit lichidarea schismei prin toate mijloacele, inclusiv prin eliminarea fizică a „rascolnicilor” (rușilor staroveri – F.C.), în vremea lui Petru I, în prima jumătate a domniei acestuia, atitudinea față de mișcarea staroveră a fost mult mai nuanțată. Dar planurile de europenizare ale lui Petru I și concepția sa utilitaristă asupra lumii au făcut ca acesta, ulterior, să-i privească pe staroveri ca parte a societății ruse și să încerce să-i folosească în interesul puterii sale. Petru I a încercat practic să le acorde un loc în societatea rusă strict ierarhizată. Refuzul acestora de a se integra sistemului bisericesc gândit de el, l-a determinat, totuși, să ia măsuri restrictive la adresa lor. Meritul cel mai mare al lui Petru I în ceea ce îi privește pe staroveri este însă acela de a fi legiferat situația lor. Măsurile legislative cu privire la staroveri luate de Petru I au stabilit un cadru juridic pentru staroveri, inexistent până atunci” (subl.– F.C.). După Petru I, atitudinea față de staroveri „a evoluat, cu destule sincope, spre o toleranță aproape completă, cum a fost cea din vremea Ecaterinei a II-a sau a lui Alexandru I, represiunea revenind în prim plan, în timpul lui Nicolae I”.

  • Capitolul II – Aspecte doctrinare ale fenomenului starover – se referă la „primele scrieri apologetice și polemice ale staroverilor; tratatele polemice starovere din secolul al XVIII-lea; principalele teme ale polemicii starovere cu Biserica Ortodoxă Rusă; aspecte filozofice ale doctrinei starovere (problema ontologică); concepția staroveră despre lume”.

Un spațiu special este rezervat în acest capitol aspectelor doctrinare ale mișcării starovere, precum și evoluției acesteia începând cu secolul al XVIII-lea, „când au loc clarificările doctrinare și filozofice în sânul mișcării starovere”, evidențiindu-se „temele și subiectele apologeticii și polemicii staroverilor cu Biserica Ortodoxă Rusă oficială și se elaborează scrierile și tratatele polemice fundamentale pentru întreaga mișcare staroveră”. Totodată, istoricul Alexandr Varona prezintă pe larg problema „ontologică” a raportului credință – rit, precum și cea istoriosofică a sfârșitului lumii prin prisma concepției filozofice a unității organice a ansamblului credință-rit, de origine platoniciană.

Analizând tratatele teoreticienilor staroveri din secolul al XVIII-lea, Alexandr Varona arată că în lucrările acestora un loc central îl ocupă reforma lui Nikon cu toate consecințele ei asupra societății ruse, iar ideologia și doctrina mișcării starovere se desprind ca „fapte religioase, încadrate în concepția eshatologică creștină asupra istoriei, pe care aceștia o preiau din literatura patristică și pe care o raportează la situația generală de schismă”. Prin urmare, acești autori „fundamentează neacceptarea reformei cultului tocmai pe ideea unității dintre doctrină și cult”, adică pe „ideea unității dintre învățătura de credință și formele sale de exprimare – cuvântul și ritualul”. Cu alte cuvinte, „ritualul nu este un lucru mai puțin important decât învățătura de credință. Acesta nu poate fi modificat după bunul plac al cuiva, tocmai pentru că face parte dintr-un sistem unitar, cum este doctrina creștină, în sensul larg al acestui termen” (subl. n. F.C. ). De altminteri, asupra acestui lucru atrăgea atenția încă protopopul Avvakum