În căutarea tărîmului izbăvitor
Marina VRACIU
Oricine merge la biserică va fi reținut că, în Sfânta Scriptură, cuvintele cu sensul de „izbăvire, mântuire” și „izbăvitor, mântuitor” provin de la niște rădăcini legate de anumite acțiuni de drept, vizând convertirea forțată la o altă religie, vânzarea ca sclavi sau luarea în prizonierat. În vechime, un individ putea deveni rob, „oferindu-se spre vânzare, iar în cel de al șaptelea an, trebuia să fie eliberat, izbăvit din robie, uneori prin răscumpărare forțată de către rude, adică împotriva chiar a dorinței acestuia”. Dacă familia era prea săracă, atunci comunitatea trebuia să contribuie, om cu om, la răscumpărarea acelui rob. Dacă starea aceasta era una perpetuă în familia ori neamul său, omul era dezrobit. Dacă această stare de fapt din vechime poate fi proiectată într-o realitate istorică, în care în centru stă evenimentul Soborului Bisericii Ruse, de la Moscova, din anii 1666-1667, am putea spune că „rolul” omului înrobit este unul construit nu de împrejurările vieții de fiecare zi, ci de deciziile puterii de stat aliate cu cea a întâistătătorului Bisericii de atunci, ambele generatoare ale Schismei. Iar omul, adică oricine dintre opozanții la reforme, oricine a considerat, fără a raționa, căci făcea parte din propria ființă, că libertatea de conștiință așezată în tradiția de secole a ritualului moștenit îl îndreptățește să și-o păstreze, s-a aflat dintr-o dată în situația de rob. Au trecut mulți de „șapte ani” de atunci. Putem spune că „izbăvirea” s-a produs, însă cuantificarea „prețului” nu poate fi făcută în cuvinte, fiind o sumă de elemente prea „grele” pentru a fi „rezolvate” în această formă.
Leonte Ivanov, autorului unei cărți recent apărute ce poartă în titlu acest cuvânt fundamental pentru Vechiul și Noul Testament: În căutarea tărîmului izbăvitor. Partea I. Bucovina, Moldova și Țara Românească (Editura Doxologia, Editura „C.R.L.R.”, 2021, 605 pagini cu ilustrații), face tocmai acest lucru: un efort îndreptat spre înțelegerea, prin explicații și imagini, documente și „povești”, sau măcar pentru a vedea proiecțiile pământești ale destinului comunităților de credincioși ortodocși de rit vechi. Și este nevoie de un efort. Distanța în timp de evenimente îi solicită cititorului obișnuit un efort de „imaginație”, în care memoria personală și comunitară au nevoie să se sprijine pe imagini alb-negru sau color, numeroase și variate, de o calitate pe măsura celei a suportului de hârtie, care servesc cu demnitate subiectului cărții.
Pregătită de studii și articole publicate în decurs de mai mulți ani în revistele Comunității, precum și în altele, de cultură, filologie și istorie de la alte edituri, lucrarea profesorului univ. dr. Leonte Ivanov vine ca o concluzie la căutările și întrebările pe care le-a formulat cu ani în urmă. Autor al unei interesante și originale lucrări, prima pe această tematică, consacrată Imaginii rusului și a Rusiei în literatura română. 1840-1948 (Editura Cartier, Chișinău, 2004); traducător și editor al operelor și exegezei dostoievskiene (cele mai recente, F.M. Dostoievski, Scrisori I (1837-1859) (Polirom, 2018) și Legenda Marelui Inchizitor. Dostoievski în lecturi teologico-filosofice (Editura Doxologia, Iași, 2021)); promotor al studierii patrimoniului starover și al exilului rus, pe care l-a adunat și publicat deja în două volume (Rușii lipoveni în studii și documente, Editura „C.R.L.R.”); cercetător și traducător de texte inedite ce aduc în prim plan personalități necunoscute sau uitate, azi recuperate tocmai datorită eforturilor sale (Fiodor E. Melnikov), L. Ivanov adună în cea mai recentă lucrare a sa un foarte bogat material faptic, factologic, documentar și bibliografic. Asimilarea acestui material descoperit de el însuși în lucrări și locuri de păstrare (depozitare) în toate coordonatele sale îi permite autorului, scriitor cu un stil recognoscibil, să prezinte faptele într-un mod curgător, apropiat de cel al narațiunii literare, fără a atenta la autenticitatea documentară, și să anime prin titluri incitante și să „lege” între ele evenimente și documente. Așa se pot urmări fluxurile istoriei unor state și comunități, prin idei și curente culturale ce i-au dominat conducătorii și potentații, decidenții și, nu în ultimul rând, ființa umană în individualitatea ei.
În consonanță cu preocupările de la începuturile carierei sale, L. Ivanov face, în primul segment al cărții, o incursiune imagologică, în Capitolul I, Rușii lipoveni: schiță pentru un portret etnic (pp. 9-62). Cele două secțiuni ale capitolului, Un etnonim buclucaș și Ambiguitate cu ștaif, includ materiale importante pentru domeniul cercetărilor în sfera pentru care profesorul Victor Vascenco propunea cândva termenul „lipovenistică”. Aici, o chestiune centrală, cea a etnonimului lipovean, care a cunoscut diverse interpretări, pare să-și fi găsit rezolvarea. Astfel, după ce prezintă cunoscute teorii (populară, toponimică, antroponimică) susținute și revenite în discuție în ultimele decenii și în secolul trecut de cercetători avizați, majoritatea din sfera comunitară, și luând poziție critică și față de unele ipoteze recente eronate (cea a cercetătorului polonez S. Pastuszewski; n. 1949, pp. 29-31), Leonte Ivanov propune o ipoteză ce clarifică problematica. Pe scurt, pe baza unor documente oficiale datând din anul 1690, în care reprezentanți ai staroverilor din cele două centre, Starodubie și Vetka (Viatka), răspundeau la întrebările autorităților, descoperite de teologul bielorus Dymitr Dowgiadlo, care a lucrat în arhivele de la Vitebsk, Moghilev și Moscova (p. 31), se poate constata că staroverii din Vetka se considerau „oameni liberi din ținuturile Moscovei”, care se refugiaseră din fața reformelor impuse de patriarhul Nikon. În același document, după cum arată Leonte Ivanov, staroverii din Vetka își explică și etnonimul, ce trebuie atribuit, de fapt, doar celor strămutați în Starodubie, sub conducerea „unui oarecare Filipp, colonist din apropiere de Starodubie”, care, în Severșcina (ținuturile din Nordul Rusiei), pe „frații noștri moscali” (originari din Moscova, după cum explică autorul, și nu rutenii) i-a așezat acolo în câteva slobozii. După numele întemeietorului, oamenii au început să-i numească pe cei de acolo filipovțî; „noi însă suntem ruși pravoslavnici” (p. 32). Confuzia veche de secole a suprapunerii, ca urmare a uzului de către autoritățile austro-ungare a termenului Lippowaner ce denumea pe descendenții ambelor grupări de staroveri este astfel lămurită, după cum concluzionează autorul (pp. 36-37). Pe deasupra, „nu exista amintirea vreunui lider, ca în cazul cazacilor nekrasoviști din Dobrogea” (p. 38). Studiul, în care autorul propune, pe baza unor materiale căutate îndelung, inaccesibile altădată, că „lipovan” provine, într-adevăr, dintr-un antroponim, dar personajul istoric la care se face referință este (cel originar) obscur, iar cel atestat istoric acoperă doar o parte din descendenții celor emigrați în primul val - acest capitol, publicat într-o altă formă, ar merita, credem, valorificat în cercurile și mai largi ale științei, în particular, la Comisia pentru staroveri.
A doua secțiune a Capitolului I este consacrată prezentării și examinării atitudinii adeseori ambigue, adoptate de autorități, în chestiunea staroverilor, adică a celor cinci direcții constituite istoric de grupuri de staroveri: rușii lipoveni, cazacii nekrasoviști, molocanii, scapeții și duhoborii. Prezentarea grupărilor/orientărilor religioase (nu „secte”, așa cum apăreau descrise acestea, în secolul al XIX-lea, dar și mai târziu, în documente din diverse state) vine în firească continuare după lămurirea faptului că nu toți „credincioșii ortodocși de rit vechi” sunt „lipoveni”. Este vorba, în primul rând, despre grupări religioase desprinse de Biserica rusă și anterior Soborului de la Moscova din anii 1666-1667: molocani, hlâști, scapeți, duhobori. Toate aceste grupuri etnice distincte, din punct de vedere al raportării la autoritatea religioasă din această lume, trăitoare în localități grupate în regiunile istorice indicate, au urmași în prezent. Istoria fiecărei denominații capătă viață prin ilustrații și urmărirea traseului acestora prin Lumea Veche și cea Nouă, semnalarea lor în documente sau relația cu personalități ale timpului și clasici ai literaturii (Grigori Skovoroda și Lev Tolstoi, p. 62).
Istorii în care oameni, obști și comunități „prind viață”
Capitolul al II-lea (pp. 99-290), intitulat după formulările standard de la începutul actelor domniei, adică ale gospodarilor din diverse ținuturi circumscrise de diverse granițe, „cărțile gospod”, schițează relațiile dintre grupările de staroveri, cu și fără preot, pe de o parte, și domniile, stăpânii din Rusia, Polonia, Principatele Române, imperii, traseele urmate de staroveri sub prigonirile diverselor domnii – țarevna Sofia, Petru I, Anna Ioannovna, care au urmărit, în diferite forme, să devasteze (Vetka în anii 1735, 1764, sub Ecaterina II, de pildă), dacă nu puteau desființa centrele – Kerjeneț, Vetka, mai multe slobozii. Istoria Vetkăi mai cu seamă este importantă, cum afirmă autorul (p. 68), deoarece de aici provin sau pe aici au trecut, prin acest loc, în care exista o bogată bibliotecă (de peste 800 de volume), „în căutarea tărâmului izbăvitor”, rușii lipoveni, aducând de acolo credința și însemnele acesteia, limba de cult, slavona și cea de comunicare curentă, rusa, portul, obiceiurile, ocupațiile. Alegând locuri ascunse, împădurite, lângă cursuri de apă, primii vor fi ajuns pe teritoriile românești undeva între secolele al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, prima datare precisă fiind într-un document privitor la Socolinți (1724). Sunt menționați în actele domnești ale lui Constantin Mavrocordat (1741), Alexandru I Mavrocordat și ierarhii locului. Actele domnești prin care li se acordă privilegii lipovenilor au fost păstrate. Povestea lor este una de descoperit, uneori în locuri mai îndepărtate, dar nu neașteptate (biserici; p. 77, p. 90). Iar destinul din țara de adopție devine în timp același cu cel din patrie – suspiciune. Treptat, ajung în centrul de interes al domniei, care începe catagrafierea, studiind comunitățile și supunându-le, până la urmă, aceluiași regim de toleranță intermitentă. Autoritatea bisericească a îndeplinit propriul program de cercetare a situației lipovenilor, oferind o lucrare mult citată, cea a Episcopului Melchisedec. O referință recurentă, explicită (p. 67) sau tacită, este cea a vinei autorităților, care este explicată prin frica acesteia de opoziția exprimată ca manifestare a unei nevoi intrinseci, a libertății interioare.
Începuturile prezenței staroverilor în Moldova sunt echivalate prin termenul „descălecat”, pe care limba română îl datorează cronicarului Grigore Ureche. Doar că, în cazul strămoșilor rușilor lipoveni de astăzi trăitori în România, este vorba de căutări în pribegie ale unor grupuri de oameni, iar „întemeierea” „tărâmului izbăvitor” este, ca în istoria consemnată în cronici, un loc în care ajung, de astă dată, pe jos, cei aflați în bejenie nu fugind după un bour, ci mai curând de creaturi apocaliptice, alegorizate uneori și în animale. Acestea sunt prezentate în Capitolul III (pp. 99-290), care abordează o temă supusă prima dată ca obiect de cercetare, cea a ortodocșilor de rit vechi ca întemeietori de sate. Aceasta justifică recursul la cuvântul cronicarului utilizat în reconstituirea lui Grigore Ureche. Se înregistrează în această secțiune a lucrării, pe bază documentară, localitățile Socolinți (1724, dar așezați acolo mai devreme), înregistrare prin ordin imperial (1783), Corcești (menționat în 1788 de B. Hacquet) – Bucovina; Cernăuți; Climăuți (atestat documentar din 1489; prezența rușilor din 1780) ș. a.
În același capitol, istoria este documentată cu informații despre structura confesională a așezărilor, despre orientări (soglasie) – cu preot/popiști, fără preot/nepopiști, edinoveri (omopopiști, cei convertiți), termeni și subiect bine cunoscute autorului. Leonte Ivanov a stabilit cu exactitate terminologia în traducerea cărții de istorie a lui Melnikov, oferind și-n această lucrare termenii rusești împreună cu explicațiile necesare privind cele trei orientări (pp. 115 și urm.), recensămintele, ocupațiile de bază și alte aspecte. Astfel, din Bucovina, se prezintă localitățile: Gura Humorului (p. 131), Lipoveni (Socolinți), Lucavăț, Mehidra, Rădăuți, Stupca. Din Moldova (p. 148 și urm.), unde staroverii s-au așezat din primele decenii ale veacului al XVIII-lea, localitățile Bacău, Todirești, Bârlad, Botoșani, Boura, Brăila, Pisc/Hutor, Brătești, Buhuși, Corni, Dorohoi, Dumasca, Fălticeni, Focuri, Hârlău, Homița, Iași (cu o cronologie a rușilor lipoveni și a bisericilor de rit vechi), Galați, Lespezi, Lipoveni, Pașcani, Plopana, Roman, Ruși, Suceava, Târgu Frumos, Vaslui, Viișoara.
Din Țara Românească (p. 282 și urm.), unde primii staroveri au fost semnalați în rapoartele alcătuite, la mijlocul secolului al XIX-lea, de Nikolai Nadejdin și adresate ministrului rus de Interne, sunt prezentate localitățile Bordușani, București, Izvorani. Ca în fiecare capitol, întâlnim și aici o „poveste” dacă nu inedită (L. Ivanov are comunicări pe această temă), puțin cunoscută, cea a unui corespondent ieșean al lui Lev Tolstoi (pp. 234-240).
Un alt episod-„aventură”, călătoria în Extremul Orient a călugărilor de la Fântâna Albă, în căutarea unui vlădică, face obiectul Capitolului IV (pp. 291-336). Este una dintre incursiunile „incitante”, profund dramatice și, în consecință, exploatabile, inclusiv cinematografic.
Așezămintele ortodoxe de rit vechi din teritoriile românești, numite, dintr-o reverență față de bogăția limbii române prin forma, rară în prezent, locaș, – schituri, biserici și mănăstiri, – sunt descrise în subcapitolele din partea a V-a a volumului. Și acest capitol vast aduce o temă neabordată până în prezent în mod sistematic – istoria acestor lăcașuri de cult –, și din motivul „închiderii, izolării comunității”, dar poate și dintr-o anume reticență a populației majoritare, față de destinul lor comun și individual, față de zidirea, supra/viețuirea, persecuțiile. Abia după schimbările politice din 1989 a devenit acest subiect deschis, de ambele părți, a membrilor comunității și a autorităților românești.
Obiectivele religioase sunt prezentate pornind din nord, în ordinea „descălecatului”, călătoria pornind de la centru, adică de la Mitropolia de la Fântâna Albă. Următoarea oprire este cea în localitatea Manolea, pe care autorul o omagiază cu aceeași minuțiozitate pe care i-o permite bogăția de surse, fixând în timp și spațiu istoria mănăstirilor de maici și călugări (pp. 381-440). Urmează alte locuri de sfințenie: schitul Sfântul Paisie cel Mare și locașul monahal care s-a aflat acolo mai înainte (pp. 441-460), schitul din Podgoria Socolii (pp. 483-492). Dacă unele sunt cunoscute cititorului, altele apar pentru prima dată într-o descriere atât de bogată – Schitul Cozancea, schitul de lângă Pârvești și cel al „lipovenilor bejenari de la Schitul Vorona” (pp. 493-498). Istoriile așezămintelor sunt organizate pornind de la ideea existenței unei toleranțe religioase în Principate și se urmărește prezentarea începuturilor atestate, a personalităților, călugări, preoți și monahi, datele despre fondarea și târnosirea bisericilor; cronologia amănunțită și documentată complex a evenimentelor petrecute la mănăstiri (cea de la Fântâna Albă se desfășoară pe paginile 348-379), toate acoperă evenimentele până la 1950.
Ultima secțiune a cărții (de 100 de pagini) vorbește „din nou despre trecut”. Parte integrantă și nu doar o „simplă anexă” a lucrării, această secțiune aduce la vedere sursele, acordându-le atenția și subliniindu-le importanța, frumusețea chiar. Actele „prind viață”, lucrul în arhive, orele petrecute de autor în expedițiile sale „arheologice” după toate informațiile apar aici, adăugând numeroasele inserții de autenticitate, românești și traduse din limba rusă sau polonă, ce fac valoroasă această carte. Documentele provin din diverse țări: Principatele Române și România (Direcțiunea Siguranței, apoi, a Securității), din Rusia diverselor epoci, imperială, sovietică; de la autoritățile statului și de la cele ale Bisericii, fiind extrase din diverse fonduri – cele ale așezămintelor de cult, câte mai există, știut fiind că toată istoria lor este una a pelerinajelor, ascunderii și reapariției; precum și din Fondurile Mitropoliei Moldovei, Arhivele Naționale și altele. Actele și documentele sunt în limbile română și rusă, traduse (de exemplu, un privilegiu acordat de Imperiul Austriac, p. 515) și reprezintă rapoarte, dări de seamă și procese-verbale ale serviciilor de siguranță a statului, precum și ale unor fețe bisericești împuternicite, contracte încheiate între mănăstiri și lipoveni, corespondență, inventare. Și în acest capitol, rodul eforturilor autorului se vede intermitent, prezența lectorul detașat-implicat, care controlează materialul reușind sau insistând să rețină fraze ce rezumă drama locuitorilor lipoveni. Astfel, într-un interviu condus cu tact, revelator și emoționant, cu domnul Sava Bariz, Leonte Ivanov creează un medalion din care reținem că „Sufletul ne era legat, totuși, de acele locuri” (pp. 547-557). Găsim aici tabelele cu numele călugărilor (p. 570) sau ale călugărițelor (Uidești-Manolea, pp. 585-590), tabelele cu numele monahilor de la mănăstirea din aceeași localitate sau monahiile de la Fântâna Albă, ajunse la limita subzistenței, care se adresează autorităților de la Kiev (pp. 571-573). De asemenea, sunt scheme de organizare ale cultului (p. 583) și reproducerea unor tabele nominale pentru lipovenii din „Peatra” (pp. 599 - sfârșit). A citi documentele este o virtute importantă a autorului acestei istorii în care oameni, obști și comunități „prind viață”.
Această istorie include numele unor personalități pe care cititorul le regăsește în bogata iconografie a volumului, căci istoria „căutării tărâmului izbăvitor” a fost una condusă, recuperată și dirijată de gândirea unor lideri și consemnată de personaje cu putere de decizie.
Cercetând pe teren, în biblioteci și arhive din țară și din străinătate (Rusia, Ucraina, Polonia, România), în studiile adunate în cartea sa, Leonte Ivanov propune trasee ale bejeniei și ale așezării staroverilor în România, urmărindu-le, ca un homo viator („om călător”) înarmat cu răbdarea și curiozitatea celui care parcă vine să se minuneze, un „călător vrăjit” și atent la „spectacolul lumii starovere”.
Prin cartea În căutarea tărîmului izbăvitor, membrii Comunității credincioșilor ortodocși de rit vechi din România, toți cititorii în limba română, specialiști din diverse domenii și oameni în formare, au un obiect de preț, de oferit și de păstrat totodată, prin temă, conținut și importanță.
Dacă în vechime, minunatele florării starovere erau, ca şi operele, anonime, în prezent, nu putem ignora anonimatul; astfel, un contribuitor important, îngrijitor priceput, cu simț estetic, răbdare benedictină este tehnoredactorul Leonard Lunguleac, iar Editura Doxologia, alături de Editura „C.R.L.R.”, au demonstrat că știu să cinstească patrimoniul național la acest nivel de calitate – precizie, potrivire, fidelitate – integrând tema comunității etno-confesionale a ortodocșilor de rit vechi, rușii lipoveni, în Patrimoniul Românesc.
Lucrarea profesorului univ. dr. Leonte Ivanov este, credem, încă de la apariție, și așa va rămâne, o carte fundamentală în studierea fenomenului starover din România.