De-a cerul, de-a pământul, de-a viața

Passionaria Stoicescu-Ivanov
De-a cerul, de-a pământul, de-a viața

O carte scrisă cu pană de foc

Într-o zi de vară (era sfârșit ori început de mileniu?) am fost invitat în apartamentul de pe bulevardul Magheru al familiei Ivanov, doi oameni de cultură pe care-i prețuiam de mult timp. Pe Passionaria o citisem încă de la debutul ei literar într-o importantă revistă bucureșteană. Era – cred – elevă în ultima clasă a Liceului Pedagogic din Buzău, iar eu, liceean de asemenea, i-am trimis o scrisoare în care-mi exprimam bucuria de a-i fi citit versurile. N-am primit răspuns niciodată, iar, când, peste ani, i-am povestit întâmplarea, mi-a declarat că probabil corespondența îi fusese confiscată de direcția școlii, exasperată de poznele pe care le născocea cu o inventivitate imbatabilă...
Au urmat studiile filologice de la Universitatea din București și căsătoria cu Andrei Ivanov, un tânăr dunărean din neamul rușilor lipoveni, ce avea să devină un universitar respectat, la Facultatea de limbi străine - Universitatea din București, primul președinte al Comunității Rușilor Lipoveni din România (CRLR). Iubirea i-a transformat într-un monolit în care culturile slave și latinitatea se întâlneau în chip fericit.
Intrasem în casa lor cu scopul de-a face o prezentare a lui Bulat Okudjava pentru Dicționar de literatură universală, emisiunea mea de la Radio România. Într-o glastră se afla un trandafir magnific, drept care le-am mărturisit gazdelor că mă simt ca în Istoriceskii roman, poemul lui Okudjava: „Roza krasnaia v butâlke...”. Și, în timp ce ei se arătau bucuroși de întâmplare, le-am mărturisit că avusesem prilejul de a-l cunoaște la Tokyo, unde funcționa ca tânăr diplomat al Ambasadei României, pe băiatul lor, Alin Ivanov, bun cunoscător al spațiului lingvistic și cultural nipon. Mai ales că după primirea delegației din care făceam parte la Alteța Sa Imperială prințul Hitachi, acest al doilea fiu al Împăratului Hirohito, a ținut să-l felicite pentru admirabila cunoaștere a limbii japoneze...
Între timp, Alin și-a continuat cariera diplomatică și Passionaria și-a scris cu energie cărțile. Doar Andrei Ivanov s-a mutat într-o lume „mai bună și mai dreaptă”, lăsând în grija lui Passi lumea sa dunăreană, cu povești și eresuri, cu credințe străvechi, pe care s-o aducă-n fața cititorilor ca pe un ostrov de înțelepciune. Iar scriitoarea face întocmai în poemele și prozele sale, ce dezvăluie o lume simplă, dar atât de bogată în convingeri legate de valorile omeniei, încât chiar că-mi pare a mă regăsi în poemele lui Bulat Okudjava: „Nenorociri să nu avem, / morii mă rog, savonierei, / și apei simple năvălind din robinete cu putere, / mă rog să n-avem despărțiri, dezastre ce ne-ngrijorează. / Curate mâinile de-ar fi. / În rest cu toate se-aranjează.”.
Nu pot separa nicicum poezia Passionariei de aceea a multor autori pe care i-a tradus în limba română: Evgheni Evtușenko, Robert Rojdestvenski, Bella Ahmadulina, Nikolai Rubțov, Vladimir Vîsoțki... Singură sau împreună cu străluciți slaviști a tălmăcit cu har din marea poezie rusă. Dar și din cea poloneză (alături de prof. univ. dr. Constantin Geambașu) și ne-a restituit texte ale „marilor barzi”: Slowacki, Norwid, Mickiewicz, Wyspianski, precum și ale liricilor moderni încununați cu Nobel Prize (Czeslaw Milosz, Wislawa Szymborska)...
Volumul de față este al șaptezeci și cincilea tom de literatură originală al Passionariei, cinstind – nu întâmplător – un număr egal de ani petrecuți de autoare sub semnul poeziei, al prozei, al literaturii pentru copii, al echivalărilor inspirate din marea poezie a lumii.
Iată de ce mi-am însușit genericul sub care un confrate i-a așezat opera vastă: Fenomenul P. (Dacă aveți răbdare veți afla de pe coperta a IV-a a cărții de față în ce constă el.)
Dar ca să ajungeți la textul în cauză, e bine să parcurgeți această veritabilă antologie a unei opere literare ample și binefăcătoare acestui timp în care lumea se-nchide în sine și se încruntă. Scriitoarea nu crede în puterea plusvalorii, ci în aceea a plusființei.
Explozia pe care o provoacă noua apariție face cinste deopotrivă scriitoarei și casei de editură și ea îmi evocă niște versuri de cândva ale Bellei Ahmadulina, poeta ce și-a păstrat dincolo de moarte frumusețea:
„Ca un tremur ce-n inimi se zbate
între două cuvinte-i un joc.
Mai rămâne un gest – simplitate –
să le-mprejmui cu pana de foc.”
Citiți cartea! Recitiți-o! Iubiți-o!

Titus Vîjeu,
București