Staroverii. Pagini de istorie și spiritualitate

Cartea lui Alexandr Varona: Staroverii. Pagini de istorie și spiritualitate este o lucrare de sinteză, consacrată ideologiei, precum și doctrinelor mișcării starovere, dar și aspectelor sociale și politice ridicate de aceasta, precum și fenomenului migrației staroverilor și evoluției comunităților acestora în spațiul românesc. Ea se desprinde favorabil printre lucrări similare prin profunzimea analizei fenomenelor descrise.Autorul dovedește o excelentă cunoaștere și stăpânire a materialului faptic de certă valoare științifică, excerptat din surse istorice publicate și documente de arhivă cu privire la istoria raskolului în Biserica Rusă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, împrejurările, cauzele și consecințele acestuia, precum și la apariția și amplificarea mișcării starovere ruse (старообрядчество sau русское староверие) și la istoria apariției Bisericii ortodoxe ruse de rit vechi.
Din câte știm, prezenta carte a lui Alexandr Varona este prima lucrare fundamentală сomplexă, apărută până în prezent, consacrată ideologiei și doctrinei filozofice starovere, redactată în limba română, de un autor de origine rusă lipoveană. Se cunosc până acum doar câteva asemenea apariții în Rusia, Germania și Franța (В.Г. Сенатов, Философия старообрядчества, Москва, 1908; С.А. Зеньковский, Русское старообрядчество. Духовные движения семнадцатого века, Мюнхен, 1970; Pierre Pascal, Avvakum et les debuts du Raskol. La crise religieuse au XVII-e siecle en Russie, Paris, 1938; М.О. Шахов, Старообряд-ческое мировоззрение. Религиозно-философские основы и социальная позиция, Москва, 2001).
Cartea de față îl recomandă pe Alexandr Varona drept un istoric talentat și bine pregătit, în care calitățile de analist și polemist s-au corelat în mod organic.
Alexandr Varona face parte din generația de intelectuali ruși lipoveni care s-a format în perioada de după 1989, în cei 30 de ani de existență a Comunității Rușilor Lipoveni din România. El se distinge astăzi printre cei mai bine pregătiți oameni de știință, istorici, proveniți din rândul etniei rușilor lipoveni din România, alături de Filip Ipatiov, Alexandra Fenoghen, Svetlana Moldovan, Axinia Crasovschi, Leonte Ivanov,Pavel Tudose ș.a. Dacă noi, cei din prima generație de intelectuali etnici ruși lipoveni (Ivan Evseev, Feodor Chirilă, Andrei Ivanov, Sevastian Fenoghen ș.a.) am fost deschizători de drum în privința cercetării rădăcinilor moșilor și strămoșilor noștri ruși lipoveni, generația lui Sașa Varona, preluând ștafeta, a continuat și continuă drumul, lărgind și adâncind sfera de cunoaștere a istoriei și culturii etniei ruso-lipovene.
În sfera preocupărilor lui ca istoric, intră, înainte de toate, istoria raskolului în Biserica Rusă, cât și istoria Bisericii ortodoxe ruse de rit vechi. După cum am mai menționat, lucrările lui Alexandr Varona atrag atenția cititorului prin cuprinderea largă și variată a materialului faptic din domeniul istoriei rușilor staroveri. Și toate acestea nu sunt întâmplătoare. Autorul cărții, Alexandr Varona, este rus lipovean. El s-a născut într-o familie de ruși lipoveni din satul Ghindărești (Новенькое), situat pe malul Dunării Vechi, o așezare de harnici și vestiți pescari ruși lipoveni, care și-au păstrat cu sfințenie modul de viață patriarhal rusesc, credința ortodoxă rusă de rit vechi și care se mândresc cu folclorul, tradițiile și obiceiurile rusești lipovenești. Tatăl lui Sașa a fost Petre Varona, originar din Jurilovca – absolvent al Școlii pedagogice cu limba de predare rusă din București (promoția 1954), care, după absolvire, a lucrat ca învățător în Ghindărești, contribuind la formarea a zeci de promoții de tineri ruși lipoveni din această localitate de frunte a etniei noastre, iar mama lui, Palaghia, originară din Ghindărești, o femeie simplă, dar atașată tradițiilor și valorilor specifice comunității, mamă iubitoare și soție devotată, ce și-a educat copiii în spiritul atașamentului față de credința și comunitatea din care provin.
Încă pe vremea când a fost student la Facultatea de Drept a Universității din București (1991-1995), Sașa și-a manifestat interesul pentru istoria și cultura rușilor staroveri. Pentru a pătrunde în tainele istoriei ca știință, fiind pasionat de istoria rușilor lipoveni, el a urmat și Facultatea de Istorie a aceleiași Universități, pe care a absolivit-o în anul 2000, iar în anul 2003, a absolvit în cadrul aceleiași facultăți și cursurile de masterat la specialitatea Istoria sud-estul Europei. Din anul 2012, Alexandr Varona este doctor în științe istorice.
Din anul 1992, Sașa s-a implicat în activitatea Comunității noastre. A fost o perioadă secretar general (1992-1994), apoi membru fondator și vicepreședinte al Asociației de tineret a CRLR, a participat activ la viața culturală și științifică a CRLR, fiind unul din fondatorii (alături de Ivan Popov) formației artistice de cântece și dansuri populare rusești „Ciubcik” a CRLR, inițiator și coordonator al Cercului științific de studiere a fenomenului starover. În prezent, este membru în Comisia de editare de carte a CRLR.
Afirm cu mândrie că Sașa Varona a fost mereu în preajma mea în anii 1991-1996, pe când am fost la conducerea Comunității noastre, i-am urmărit și stimulat pașii și interesul pentru istorie ca știință și l-am încurajat de fiecare dată. De asemenea, am participat împreună cu el la diferite manifestări culturale și științifice din țară, i-am citit cu plăcere și interes tot ce a publicat până acum. De aceea îmi permit să-i spun pe numele mic, Sașa.
Mediul social și spiritual tipic rusesc lipovenesc în care Sașa Varona a crescut și s-a format, ca și pregătirea temeinică, ambiția și tenacitatea sa, au avut o înrâurire profundă și benefică asupra formației sale ca istoric, specializat în domeniul istoriei rușilor staroveri. Toate acestea la un loc, i-au permis să realizeze în limba română prima sa lucrare de istorie de certă valoare științifică, intitulată sugestiv „Tragedia schismei ruse” (apărută în anul 2002 la Editura Kriterion din București). Cartea a fost primită de cititori cu deosebit interes. De asemenea, a publicat o serie de articole, studii și comunicări științifice în care s-au regăsit primele concluzii sintetizate de el din cele studiate și acumulate cu privire la Raskol și mișcarea staroveră.
La baza prezentei lucrări a lui Sașa Varona stă, așadar, teza lui de doctorat cu tema: „Staroverii în secolele XVII-XIX”, pe care a susținut-o cu succes în anul 2012 la Facultatea de Istorie din București și al cărei conținut a fost ulterior refăcut, completat și lărgit. Personal, am avut onoarea de a fi prezent la susținerea tezei de doctorat a lui Sașa Varona și pot afirma că atât referatele oficiale, cât și cele neoficiale au subliniat valoarea științifică și practică incontestabilă a tezei de doctorat, remarcabilă mai ales prin originalitatea ei, toate considerând-o, pe bună dreptate, un unicat în istoriografia românească.
Astăzi, Sașa Varona este recunoscut și apreciat în mediul științific, atât în țară, cât și în străinătate, ca un bun specialist în domeniul științelor istorice. El este unul din puținii istorici proveniți din rândul etniei rușilor lipoveni care s-a aplecat cu mai multă profunzime asupra problemelor legate de ideologia și doctrina mișcării starovere de la apariția ei și până în secolul al XX-lea și, mai cu seamă, asupra istoriei Bisericii ortodoxe ruse de rit vechi de la refacerea ierarhiei starovere în 1846, odată cu apariția Mitropoliei de la Belaia Krinița și până în zilele noastre.
Lucrarea pe care o recenzăm, cuprinde: Introducere, în care autorul prezintă pe larg problematica și istoriografia temei, izvoarele istoriei raskolului și ale credinței starovere; 4 capitole, Concluzii, Bibliografie.
Autorul valorifică în lucrare o bogată bibliografie care se regăsește benefic repartizată în conținutul capitolelor sau în lista finală de la sfârșitul volumului. De asemenea, pe parcursul lucrării, regăsim note de subsol pe care le considerăm oportune în clarificarea reperelor și a izvoarelor publicate (principalele tratate ideologice straovere, documente de arhivă ș.a.), ce au stat la baza acesteia.
Capitolul I (p. 21-102) - Fenomenul starover în societatea rusă din secolul al XVIII-lea – cuprinde temele: „Politica statului rus și a Bisericii Ruse față de staroveri după 1667; Staroverii în epoca lui Petru cel Mare; Principalele direcții ale migrației staroverilor; Structura socială a mișcării staroverilor; Fenomenul starover și cazacii; Confesiunile și structurile religioase starovere”.
În centrul atenției autorului cărții pe care o recenzăm, se află, de asemenea, problema apariției și extinderii mișcării starovere, precum și migrarea staroverilor pe teritoriul Rusiei și emigrarea în grup a unora din ei în afara granițelor acesteia, problema condițiilor în care a apărut și a evoluat, divizarea mișcării starovere în cele două confesiuni principale: поповцы („popoviți”, „cu popă”) și беспоповцы („fără popă”), precum și politica oficială a statului și Bisericii Ruse „nikoniene” (dominante) din Rusia față de Vechii Credincioși.
Printre meritele incontestabile ale lucrării lui Sașa Varona se desprinde obiectivitatea cu care prezintă și analizează problemele sociale, economice, politice și filozofice, specifice mișcării starovere din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea. În această ordine de idei, autorul evidențiază, pe bună dreptate, faptul că rușii ortodocși de rit vechi, inclusiv rușii lipoveni, nu au fost și nu sunt nici în prezent schismatici, închistați, izolați de lumea din jur sau fanatici prin credința lor de rit vechi, cum sunt înclinați să-i pezinte în scrierile lor unii autori români și străini. Dimpotrivă, rușii staroveri nu au stat departe de civilizația omenirii, ci au fost întotdeauna deschiși spre progresul societății ruse, receptivi, totodată, la toate și la tot ceea ce este nou, preluând ceea ce este benefic pentru ei, pentru bunăstarea comunității lor. Aceasta se oglindește, de altfel, clar și pregnant atât în felul lor de a fi în prezent, cât și în modul lor de viață materială contemporană, în arhitectura așezărilor și a locuințelor etc.
Sunt întrutotul de acord cu părerea autorului, când afirmă, că „astfel de concluzii eronate și tendențioase ale acestor autori nu au nicio acoperire, nicio susținere, căci ele se bazează pe necunoașterea realității de pe teren, sunt afirmații nefondate, nedovedite nici istoric și nici științific”, sunt lipsite de un studiu aprofundat și de o analiză obiectivă a modului lor de viață, precum și a culturii lor materiale și spirituale, „fără a ține cont de procesele sociale, economice și politice în care a apărut și a evoluat mișcarea staroveră rusă, precum și a mutațiilor ce avut loc în interiorul comunităților starovere de-a lungul timpului” (a se vedea, în acest sens, lucrările: Melchisedec, Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești, București, 1871; Căciulă Olimpia, Asociația religioasă a lipovenilor, în „Enciclopedia României”, vol. I, București, 1938, p. 441; P. I. David (diac.), Călăuză creștină – Sectologie – pentru cunoașterea și apărarea deptei credințe în fața prozelitismului sectant, ediția a 2-a, Curtea de Argeș, 1994, p. 15-19 ș.a.).
Divizarea mișcării starovere în popovți, ramura conservatoare, moderată din punct de vedere doctrinar, și bespopovți, ramura radicală, adepții căreia, ca principiu, evită contactul cu lumea și își caută mântuirea în afara ei, „se datorează în principal percepției diferite în rândurile staroverilor a ideii sfârșitului lumii și venirii Antihristului, de unde au derivat și pozițiile diferite față de tainele bisericești, în general, și față de taina preoției, în special”. Este încă un argument în plus că lipovenii au fost dintotdeauna popovți, ei niciodată nu au agreat ideile niciuneia din grupările bespopovților. Și acesta este unul din argumentele în plus că denumirea de lipoveni nu putea proveni din filippony sau филипповцы – „filipoviți”, adepți ai lui Filip – șeful uneia din grupările extremiste ale bespopovților, răspândită mai întâi în Nordul Rusiei, iar apoi în Polonia (Mazuria).
Într-adevăr, mișcarea staroveră ca fenomen istoric „implică, - după cum, pe bună dreptate, subliniază autorul,- o multitudine de aspecte, ce țin atât de sfera culturii spirituale, cât și de cea a culturii materiale a rușilor staroveri. În acest context, nu poate fi ignorată nici latura socio-politică a ritului vechi și nici aceea a ideologiei acestuia, ținându-se seama de dificultățile cu care s-a confruntat această mișcare, cât și de persecuțiile și presiunile ideologice la care au fost supuși staroverii din partea statului rus și a Bisericii sale oficiale”. În acest context, „evoluția celor două ramuri principale ale mișcării starovere – popovții și bespopovții – demonstrează vitalitatea acestei mișcări social-religioase”. În consecință, „modul de abordare a problemei starovere a evoluat în funcție, și de scopurile și de politica promovată de autoritățile statului”.
Referindu-se la atitudinea țarului Petru I față de staroveri, autorul ajunge la concluzii extrem de importante și binevenite pentru a fi luate în seamă: „Dacă în primele decenii de după reforma lui Nikon, puterea politică a Rusiei, cât și Biserica Rusă au urmărit lichidarea schismei prin toate mijloacele, inclusiv prin eliminarea fizică a „rascolnicilor” (rușilor staroveri – F.C.), în vremea lui Petru I, în prima jumătate a domniei acestuia, atitudinea față de mișcarea staroveră a fost mult mai nuanțată. Dar planurile de europenizare ale lui Petru I și conceția sa utilitaristă asupra lumii au făcut ca acesta, ulterior, să-i privească pe staroveri ca parte a societății ruse și să încerce să-i folosească în interesul puterii sale. Petru I a încercat practic să le acorde un loc în societatea rusă strict ierarhizată. Refuzul acestora de a se integra sistemului bisericesc gândit de el, l-a determinat, totuși, să ia măsuri restrictive la adresa lor. Meritul cel mai mare al lui Petru I în ceea ce îi privește pe staroveri este însă acela de a fi legiferat situația lor. Măsurile legislative cu privire la staroveri luate de Petru I, au stabilit un cadru juridic pentru staroveri, inexistent până atunci” (subln. – F.C.). După Petru I, atitudinea față de staroveri „a evoluat, cu destule sincope, spre o toleranță aproape completă, cum a fost cea din vremea Ecaterinei a II-a sau a lui Alexandru I, represiunea revenind în prim plan, în timpul lui Nicolae I”.
Capitolul II (p. 103-136) – Aspecte doctrinare ale fenomenului starover – se referă la „primele scrieri apologetice și polemice ale staroverilor; tratatele polemice starovere din secolul al XVIII-lea; principalele teme ale polemicii starovere cu Biserica Ortodoxă Rusă; aspecte filozofice ale doctrinei starovere (problema ontologică); concepția staroveră despre lume”.
Un spațiu special este rezervat în acest capitol aspectelor doctrinare ale mișcării starovere, precum și evoluției acesteia începând cu secolul al XVIII-lea, „când au loc clarificările doctrinare și filozofice în sânul mișcării starovere”, evidențiindu-se „temele și subiectele apologeticii și polemicii staroverilor cu Biserica Ortodoxă Rusă oficială și se elaborează scrierile și tratatele polemice fundamentale pentru întreaga mișcare staroveră”. Totodată, istoricul Alexandr Varona prezintă pe larg problema „ontologică” a raportului credință-rit, precum și cea istoriosofică a sfârșitului lumii prin prisma concepției filozofice a unității organice a ansamblului credință-rit, de origine platoniciană.
De asemenea, autorul tratează pe larg ideologia mișcării starovere, aspectele filozofice ale ritului vechi, precum și problema atitudinii autorităților civile și ecleziastice față de staroveri pe tot parcursul existenței sale, precum și problemele religioase și social-politice pe care le-a ridicat în decursul timpului reforma patriarhului Nikon în Biserica Ortodoxă Rusă din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, bazându-și argumentele pe izvoare ale istoriei raskolului, publicate la noi în țară sau în străinătate, puțin studiate până în prezent.
Analizând tratatele teoreticienilor staroveri din secolul al XVIII-lea, Alexandr Varona arată că în lucrările acestora un loc central îl ocupă reforma lui Nikon cu toate consecințele ei asupra societății ruse, iar ideologia și doctrina mișcării starovere se desprind ca „fapte religioase, încadrate în concepția eshatologică creștină asupra istoriei, pe care aceștia o preiau din literatura patristică și pe care o raportează la situația generată de schismă”. Prin urmare, acești autori „fundamentează neacceptarea reformei cultului tocmai pe idea unității dintre doctrină și cult”, adică pe „ideea unității dintre învățătura de credință și formele sale de exprimare – cuvântul și ritualul”.Cu alte cuvinte, „ritualul nu este un lucru mai puțin important decât învățătura de credință. Acesta nu poate fi modificat după bunul plac al cuiva, tocmai pentru că face parte dintr-un sistem unitar, cum este doctrina creștină, în sensul larg al acestui termen” (subln. – F.C.). De altminteri, asupra acestui lucru atrăgea atenția încă protopopul Avvakum (vezi: Feodor Chirilă, Protopopul Avvakum Petrovici – conducător și ideolog al mișcării rușilor staroveri, București, 2013, p. 70-72).
O contribuție de seamă a autorului o reprezintă reinterpretarea, sub aspect ideologic și social, a concluziilor și motivațiilor reformei în Biserica Rusă, inițiate de patriarhul Nikon, precum și formarea și evoluția ulterioară a mișcării adepților credinței ortodoxe ruse de rit vechi ca și prezentarea mișcării starovere dintr-o amplă perspectivă ideologică și doctrinară.
În capitolul al III-lea – Fenomenul starover în secolul al XIX-lea – autorul tratează pe larg „situația staroverilor în vremea lui Pavel I, Alexandru I și Nicolae I,apariția ierarhiei de la Fântâna Albă și rolul acesteia în cadrul mișcării starovere;politica statului și a Bisericii Ruse față de staroveri în a doua jumătate a sec. al XIX-lea” scoțând, printre altele, în evidență „procesul formării ideologice a mișcării starovere și structurarea doctrinei acesteia, structura socială, direcțiile migrației staroverilor și evoluția comunităților acestora în decursul timpului, începând cu 1667 – anul oficializării Raskolului în Biserica rusă și anul 1800, când ia naștere gruparea confesională, cunoscută sub denumirea de единоверие („unirea în credință”) oficializată de împăratul rus Pavel I”. De asemenea, un loc important în lucrare îl ocupă problema politicii statului rus și a oficialităților Bisericii Ortodoxe ruse față de staroveri în perioada secolului al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea.
În urma analizei minuțioase a evenimentelor vremii, Sașa Varona ajunge la o concluzie pertinentă, credem noi, din punct de vedere istoric: „Ideea refacerii ierarhiei a fost o constantă mai ales în evoluția ramurii popovților pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Staroverii erau conștienți că fără o ierarhie ortodoxă rusă de rit vechi, viața religioasă însăși este pusă sub semnul întrebării. De aceea, ca urmare a politicii represive declanșate de țarul Nicolae I față de staroveri, popovții au trecut la acțiune și, după un efort îndelungat, au realizat cu succes această idee în 1846 la Fântâna Albă, cu acceptul autorităților austriece, fostul mitropolit al Bosniei, Ambrozie, devenind ierarhul tuturor staroverilor”.
Un subcapitol aparte este consacrat formării și dezvoltării comunităților de staroveri în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în Țările Române și în regiunile românești, limitrofe acestora, adică Bucovina, Basarabia și Dobrogea, cunoscuți aici sub denumirea de lipoveni și evoluției statutului juridic și religios al acestora în cadrul Statului român modern până în zilele noastre.
Ca urmare a „liberalizării politicii guvernamentale față de staroveri…după Ukazul special al țarului Nicolae al II-lea din 17 octombrie 1905, prin care se acorda libertatea staroverilor de a propovădui legal credința lor ortodoxă de rit vechi și de a se organiza în comunități religioase și de a se înregistra la autoritățile locale competente, conform legii, Biserica Ortodoxă Rusă a renunțat treptat la activitatea antistaroveră”. În sfârșit, abia sub domnia lui Nicolae al II-lea, adică după aproape două secole și jumătate, puterea politică din Rusia a înțeles că „staroverii nu reprezintă un pericol pentru stabilitatea imperiului, ci, dimpotrivă, pot fi un reazem important al acestuia în vremurile deloc liniștite ce aveau să vină”. Biserica Ortodoxă Rusă oficială a înțeles și ea, în sfârșit, că „nu prin confruntare cu staroverii va putea face față provocărilor generate de revoluție, războiul civil și instaurarea puterii sovietice”. Într-adevăr, toate acestea au făcut ca „prezența staroverilor în viața economică, socială și culturală a Rusiei să devină vizibilă, rolul pozitiv al acestora fiind apreciat tot mai mult în societatea rusă”.
Cataclismele sociale și politice atât în Rusia, în anii 1917-1930, cât și în România, în anii 1948 -1962, au lovit crunt în clasa țărănimii. La baza culturii țăranilor stau trei componente tradiționale indisolubile: componenta materială, cea spirituală (religioasă) și cea socială (civică-laică), ele formând o triadă organică. Între componentele acestei triade există o legătură indivizibilă. Ele reprezintă un tot unitar. Distrugerea celor două componente tradiționale, cea spirituală și cea socială, a dus la pierderea (ștergerea) percepției de societate tradițională unitară și a semănat între oameni suspiciunea și neîncrederea crescândă, fenomene ce se resimt și în prezent.
Capitolul al IV-lea – Staroverii în Țările Române și în Dobrogea – tratează problemele semnificative privind: „așezarea staroverilor în Țările Române și la Dunărea de Jos; statutul juridic al lipovenilor în Țările Române și în Statul român; geneza termeneului de lipoveni și semnificația acestuia; lipoveni și cazaci la Dunărea de Jos; atitudinea autorităților față de staroveri în Țările Române și în Dobrogea în secolele XVIII-XIX; statul român și staroverii; situația staroverilor din România în timpul regimului comunist și după Revoluția română din decembrie 1989”.
Referindu-se la rușii staroveri stabiliți în spațiul românesc, la necesitatea acestora de a se organiza într-o comunitate civică, autorul scoate în evidență următorul fapt: „Comunitatea ca organizație civică reprezentativă a etniei rușilor lipoveni, a creat noi oportunități pentru Biserică de a fi prezentă în viața rușilor lipoveni, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, prin diversificarea manifestărilor la care slujitorii Bisericii puteau lua parte”, subliniind, în continuare, faptul că „posibilitățile deschise, după 1989, de legislația românească, dar și de instituțiile administrației de stat, atât la nivel central, cât și la nivel local, au creat condiții depline de afirmare plenară etnoconfesinală a rușilor lipoveni, mai ales la nivelul comunităților locale, în zonele și localitățile unde ponderea lor este importantă, adică în Dobrogea și în Moldova, unde etnicii ruși lipoveni s-au implicat în viața publică, în activitatea instituțiilor administrației publice locale, participând la alegerile locale, dar și la administrarea treburilor publice în cadrul comunităților locale”.
Concluzia generală a autorului este binevenită și cu temei: „migrația staroverilor pe teritoriul României de astăzi, dar și în celelalte regiuni ce alcătuiec spațiul etnic și cultural românesc, a reprezentat un plus atât în planul diversității culturale și al contactelor etnice, cât și în plan economic și spiritual; ocupațiile de bază ale rușilor lipoveni, în special, pescuitul și grădinăritul, care au devenit aproape o marcă înregistrată, precum și atașamentul acestora față de credință și tradițiile moștenite de la străbuni, au îmbogățit patrimoniul material și spiritual al națiunii române moderne în ansamblul său”.De aici reiese clar faptul că strămoșii noștri n-au greșit, ci s-au orientat bine atunci, când au emigrat în afara granițelor patriei-mamă - Rusia. În acest fel, ei au putut să-și păstreze nu numai limba, cultura, modul tradițional de viață, dar, mai ales, credința lor ortodoxă de rit vechi, într-un cuvânt, identitatea de ruși ca naționalitate. Astăzi, noi, rușii lipoveni, stăm pe o tradiție culturală rusă staroveră neîntreruptă, al cărei simbol îl reprezintă Sfântul protopop Avvakum, vechiul cărturar rus starover, conducător și ideolog al mișcării starovere. Toată problema la noi este de a identifica, menține și apăra personalitatea noastră, de a ne spori creația de valori.
În concluzie, lucrarea lui Alexandr Varona captează de la început și menține pe întregul parcurs al ei interesul cititorului prin noutatea și complexitatea problematicii abordate, prin claritatea cu care sunt sintetizate și reinterpretate unele teze starovere cunoscute, precum și prin faptul că autorul avansează idei originale, fundamentate științific, cu privire la ideologia și filozofia doctrinară a mișcării starovere, ale căror valabilitate sunt probate pe informațiile acumulate nu „din auzite”, ci din izvoare bibliografice sigure, documente de arhivă, confruntate, verificate, în prealabil, și analizate temeinic. Tematica abordată în lucrare, mai mult sau mai puțin cunoscută, va prezenta neîndoios un mare interes, atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg.
Pentru a nu uita rădăcinile noastre strămoșești, se impune să acordăm și pe viitor o atenție sporită istoriei comunităților noastre locale, ale rușilor lipoveni, spre edificarea lor etnică și evidențierea personalităților care au constituit un model de promotori și păstrători ai tradițiilor și obiceiurilor noastre rusești lipovenești. Prin urmare, studierea multilaterală a istoriei comunităților noastre locale și realizarea unor monografii pe această bază constituie astăzi o necesitate acută.
Trezirea și inocularea interesului pentru istoria și cultura rușilor staroveri trebuie pornită în familie, iar susținerea ei permanentă trebuie realizată prin biserică și școală.
Nu am nicio îndoială că etnicul nostru rus lipovean Alexandr Varona – un istoric erudit, ne va bucura și în viitor cu noi, interesante și valoroase descoperiri istorice privind istoria și filozofia doctrinară a mișcării rușilor staroveri.

Prof. univ. dr. Feodor CHIRILĂ
București, aprilie 2020.