Trista poveste a familiei mătușii Marina (II)

NU A FOST CALE DE ÎNTOARCERE

Mătușa Marina nu știe cum au reușit să se întoarcă la vremea respectivă în România. Își amintește, însă, că li s-a oferit posibilitatea de a se întoarce în Rusia în termen de cinci ani, dacă doreau. Iar după cinci ani, au redobândit cetățenia și documentele românești:

- „Atunci s-au întors patru familii. Noi, încă unii din Slava Cercheză și alte două familii din Sarichioi. Când încercau să se întoarcă aici, tata și alți oameni se tot plimbau pe la consulate și li s-au dat pașapoarte pe cinci ani. Iar dacă în acești cinci ani le-ar fi plăcut aici, ar fi putut rămâne. Dacă nu ne-ar fi plăcut, am fi putut să ne întoarcem și înapoi, în Rusia. Dar tata zice: „Și unde să merg, să stau acolo în stradă?”. Și-au vândut casa bună, iar când s-au întors aici, nu mai exista cale de întoarcere, nu mai aveam acolo nici casă, nimic. Și, apoi, îi era rușine, plecase, se luase după tatăl său... Și nu puteau întocmi niciun act pe numele lor. Bunicul a spus că ne va rămâne casa după moartea sa. Iar alături era un loc bun, mare - bunicul l-a vândut și pe acela. Părinții mei să înnebunească, nu alta. Ce să faci fără casă? Aveau deja doi copii, trebuia să cumpere o casă, dar actele nu puteau fi întocmite pe numele lor. Ce era de făcut? Sora mamei mele și-a făcut documentele pe numele ei și am cumpărat o casuță ​​nu departe de cimitir. Casa era în stare proastă și ne-am chinuit mult timp să o refacem... Dar tata a suferit un asemenea șoc, că nu a mai fost niciodată ca înainte. Și pe mama o necăjea, și pe noi ne necăjea, căci suferea foarte mult... Iar de tratat nu se trata, a răbdat cât a răbdat, iar în '95 nu a mai putut să suporte și și-a pus capăt zilelor".

ȘI-AU DISTRUS VIAȚA

Așa e soarta oamenilor... Au plecat, s-au întors... S-ar zice că e bine că s-au întors, dar s-a întâmplat în așa fel că n-au reușit să se așeze nicăieri cum trebuie, pretutindeni se simțeau pierduți și și-au distrus viața:

- „Cât am plâns și cât i-am certat că ne-am întors... Casa era strâmbă, mama fusese operată de apendicită, fratele meu numai ce se născuse, iar pe mine m-au luat de la școală să am grijă de Vasika ca ei să meargă la muncă. Și așa a trecut viața... Eu îi certam mereu. Iar tata spunea: „Am vrut să fim împreună, chiar de om muri...”. Fratele meu cel puțin a absolvit liceul, dar am terminat cinci clase și atât, nu m-au mai lăsat să merg la școală. În Rusia ne-a fost bine, aveam tot ce ne trebuia acolo. Când am fost acolo la unchiul meu, el mi-a arătat un deal, iar pe el, un cimitir: "Fata mea, vezi dealul acela, acolo voi fi înmormântat". Eu l-am întrebat: „De ce ați așezat cimitirul pe deal?”. El mi-a răspuns: „Noi avem apa aproape aici. Începi să sapi și dai imediat de apă”. I-am spus unchiului să se întoarcă, dar nu a vrut. Acolo, la ei, nu-i ca la noi. N-au nici biserică, nu țin nici miercurea, nici vinerea; dacă a murit cineva, vine cineva care știe să citească și citește, iar la Astrahan merg și slujesc. Sunt doar vreo două ulițe acolo, nici oameni nu prea erau. Și se mai ridică și Volga.

Documentele le-am păstrat, aveam certificate de naștere rusești, bilete - acolo ne-au dat alte documente și ne-au și numit altfel. Eu mă numeam Liubcenko Maria Petrovna, mama mea - Liubcenko Maria Kuprianovna și tatăl meu - Liubcenko Petro Andreevici. Dețineam documente rusești. Iar când ne-am întors de acolo, am avut aceleași documente rusești timp de 5 ani și apoi am primit din nou documente românești. Erau vechi, zăceau pe undeva pe aici... nu știu. Nepoata mea a luat toate aceste documente, i le-am dat ei pe toate”.

SĂ MÂNÂNCE O PÂINE ALBĂ

De ce nu s-au întors mai mulți ruși lipoveni din Rusia dacă le era atât de greu acolo? Poate că pur și simplu nu știau că au acest drept. Sau, poate, au înțeles perfect că, părăsind România, renunțau complet la viața de dinainte și nu mai aveau unde să se întoarcă. Și, probabil, le era și rușine, din moment ce își părăsiseră cu atâta râvnă satele, casele locuite, pentru a se întoarce în tainica Rusie, pentru a mânca pâine albă...

Autor: Alexandra Fenoghen

Zorile 5/2020