Un an fără Ivan!

Sub semnul marcării unui an fără marele canoist al lumii, Ivan Patzaichin, și la jumătate de secol de la momentul cu pagaia ruptă, Comunitatea Rușilor Lipoveni din România, în colaborare cu Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și cu sprijinul Grupului Parlamentar al Minorităților Naționale, a organizat în data de 13 decembrie 2022, în Salonul de Recepții de la Palatul Parlamentului, evenimentul „Un an fără IVAN”.

Un an fără Ivan!
Un an fără Ivan!

A fi sau a nu fi (în)jurat...*

Disclaimer:
Ideile pe care urmează să le citiți sunt menite exclusiv pentru a ajuta ansamblurile să evolueze, să se dezvolte și nicidecum pentru a ataca, răufama sau judeca o persoană sau un grup de persoane.

* Paranteza din titlu îi aparține prietenului și colegului meu, Valentin Filat.

Mi-a fost foarte greu să accept invitația de a participa în calitate de membru al Comisiei Centrale de jurizare la Festivalul de cântări psaltice și stihuri duhovnicești – „Ioachim Ivanov. Cultură și spiritualitate” fiindcă nu mă consider a fi demn pentru un asemenea rol, iar asta nu deoarece aș avea o părere exagerat de proastă despre propria-mi persoană sau despre cunoștințele mele în domeniul muzical ori spiritual. Bula idealistă din care tot încerc să ies mă face să gândesc că pentru a fi unul din membrii juriului trebuie să fi parcurs un drum lung în domeniu, astfel încât să dobândești un anume bagaj de cunoștințe, pe baza căruia să poți oferi, mai apoi, o opinie avizată. Așadar, experiența și cunoașterea rezultată din aceasta ar trebui să fie fundamentul pe care se clădește o părere asupra unei interpretări, ori eu consider că încă-mi trăiesc „tinerețile muzicale” și nu sunt în stare, deocamdată, să ofer o judecată pe deplin profesională.


Și totuși, la încurajările insistente ale domnului președinte al CRLR, deputatul Silviu Feodor, și ale redactorului-șef al periodicului Zorile, Svetlana Moldovan, am decis că merită să încerc s-o fac pe „priceputul”. Nu pot spune că sunt cu totul un neofit într-ale muzicii, căci din anul 2018 până în prezent mă tot învârt în zona aceasta (preponderent a muzicii corale) și am avut parte de întâlniri cu oameni de la care am avut și am ce învăța – dirijori, coriști, cântăreți (de operă), actori, pianiști, muzicologi, compozitori etc.
Din punctul meu de vedere, muzica corală (fie ea laică, fie religioasă) din rândul comunității noastre este încă la începuturile sale – cu sonorități ancestrale – ceea ce poate fi extraordinar de frumos atunci când interpretarea este plină de emoție. De fapt, în asta constă esența oricărei arte. Muzica vocală deține un avantaj față de cea instrumentală, fiindcă, pe lângă sunetele de diferite frecvențe, amplitudini și durate, care creează muzica în sine, aceasta se folosește și de cuvânt, dublându-și astfel sensul și intensitatea trăirii. Referitor la cele spuse mai sus, mezzo-soprana Grace Bumbry – una dintre cele mai marcante voci ale generației sale (în genul operei) – spunea că: Datoria noastră, în calitate de cântăreți, este să slujim în primul rând muzica, apoi textul, iar mai apoi personajul […]. Mă ascundeam în spatele frumuseții vocii mele până când am realizat că „doar vocea” nu este îndeajuns. Muzica ne cere să mergem dincolo de noi înșine, în afara cutiei. Cu alte cuvinte, eu trebuia să părăsesc zona de confort. Așadar, ne spune G. Bumbry, textul, în cazul operei, este al doilea ca importanță. În schimb, în cazul muzicii sacre a staroverilor sau a celei bizantine, care este structurată pe 8 glasuri distincte, formate la rândul lor din nimic altceva decât niște formule melodico-ritmice repetitive, textul este cel mai important element constitutiv. Cei care militează pentru muzica bizantină în bisericile ortodoxe, cu alte cuvinte, susținătorii tradiției grecești, exact pe asta își centrează discursul – pe importanța textului, a rugăciunii. Și în Biserica Catolică a existat odinioară, în epoca de aur a polifoniei – mai precis, în Renaștere – o reacție intensă împotriva excesului pe care îl făceau compozitorii cu temele populare și artificiile contrapunctice, făcând textul prea puțin inteligibil. De aceea, în urma Conciliului de la Trento din 1562 s-a declarat că scopul muzicii în biserică nu este unul de delectare, ci de comunicare a mesajului divin.
Așadar, nu putem transmite nicio stare, nicio emoție, dacă nu înțelegem textul și mai apoi, nu ni-l asumăm. Actorii sunt mereu în căutarea emoției autentice, pe care nu o pot simți decât dacă își însușesc textul, oferindu-i o notă personală – așa-zisul „subtext”. Mă întrebam în timpul audierii grupurilor participante la Festivalul de la Sulina, câți dintre concurenți și-au pus întrebarea: Ce cânt? sau De ce cânt ceea ce cânt?. Personal, pot spune că dintre toate interpretările ascultate, numai două m-au atins emoțional, în ciuda faptului că, la final, interpreții lor nu au obținut niciun premiu. Cei mai experimentați decât mine spun că nu contează într-atât execuția corectă (robotică) a muzicii, ci trăirea autentică a acesteia. Nu știu dacă este întocmai corect să-i nominalizez pe cei care mi-au provocat fiori în timpul interpretării lor, dar cred că merită măcar o „Mențiune” verbală, fie ea și pur subiectivă: grupul din Sarichioi, jud. Tulcea, cel coordonat de dascălul Nicola Izotov, interpretând Magii, împărații perșilor... – glasul 5 (Волсви, персидстии царие...) și cel din Năvodari, jud. Constanța, cântând primul lor stih duhovnicesc.
Revenind la „sonoritatea ancestrală” mai sus amintită, aș putea spune că niciun cor din cele prezente la festival nu a ieșit din acest tipar. Într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare grup a abordat o sonoritate stridentă, mult prea deschisă, pe alocuri cu o emisie nazală, care poate fi prețioasă din punct de vedere etno-muzicologic, dar nu și academic. Corurile „academice” au o sonoritate închegată, omogenă, plină, cu alte cuvinte, întreg corul sună ca o singură voce, din care este foarte greu să distingi glasurile care îl compun. Din acest punct de vedere, cred că grupul din Galați s-a apropiat cel mai mult de omogenizare, cu toate că, și în cazul lor, mai trebuie lucrat la „acoperirea” vocalelor „e”, „i”, și nu numai.
Am remarcat, de asemenea, că majoritatea corurilor participante au avut fluctuații ale calității interpretării lor – unele ascendente, altele descendente. Spre exemplu, corul parohiei „Sf. Nicolae” din Galați în cadrul ambelor secțiuni a avut un început bun, urmând ca apoi să lase sunetul să se deschidă și, implicit, să se disperseze, crescând totodată în intensitate. Alte grupuri au avut, dimpotrivă, un început incert, urmând ca mai apoi să se acomodeze cu scena, să se relaxeze și, astfel, să cânte cu mai multă siguranță asupra notelor. Am observat, de asemenea, că multe dintre începuturile cântărilor interpretate au fost compromise din cauza nestabilirii de către dirijor a tonalității și a tempoului în care urmează să se cânte. A da tonul și a bate o măsură înainte pentru stabilirea tonalității, respectiv a tempoului sunt necesare pentru ca fiecare corist să știe când și ce sunet să atace. Legat de siguranța cântului, cred că s-a evidențiat grupul de copii din Jurilovca, jud. Tulcea – certitudinea cu care atacau sunetele era dovada clară a faptului că au muncit mult și au asimilat repertoriul temeinic, ceea ce este de apreciat.
Mi-a plăcut să aud variații din punct de vedere dinamic la unele coruri – pasaje cântate în piano sau forte (încet și tare). Aș putea sugera folosirea pe viitor a efectelor ce țin de dinamica progresivă (crescendo sau decrescendo). De apreciat este și inserarea în cadrul interpretării de stihuri duhovnicești de către grupul din Carcaliu, jud. Tulcea, a isonului sau a efectului obținut prin utilizarea glisando-ului. La fel de bucuros am fost să aud părțile în care dialogau două tipuri de timbralități – voci feminine/de copii și voci bărbătești. Sunt poate lucruri mărunte, dar care, cu siguranță, indică un progres al nivelului Festivalului. Poate că, la secțiunea „Stihuri duhovnicești” vom auzi în viitor lucrări la două sau mai multe voci, cu armonizări complexe, care să țină publicul „sub tensiune”.
În ceea ce privește eventualele recomandări pe care le-aș putea emite – cu probabilitatea să mă repet – aș adăuga: Acordarea maximă a atenției asupra textului, a înțelegerii lui, fiindcă doar astfel se poate transmite emoția. Tot legat de text, aș completa semnalând asupra faptului că pronunția în limba rusă și în limba slavonă diferă. Ar trebui să se țină seama și de acest aspect atunci când se interpretează stihuri duhovnicești în limba rusă.
Referitor la cântările psaltice – este foarte bine să se conștientizeze în ce moment liturgic (inclusiv simbolismul acestuia în cadrul religiei creștine) sunt ele cântate și cu ce scop. Iar legat de sonoritatea corală, aș putea recomanda audierea corurilor rusești – atât ale staroverilor, cât și cele ale Bisericii oficiale. Cu toții putem cădea de acord asupra forței muzicii sacre a unora precum Ceaikovski, Rahmaninov, Cesnokov, Arhanghelski, Bortnianski ș.a. Ascultând, îți poți face o idee despre cum ar trebui să sune cu adevărat un cor, fie el femeiesc, bărbătesc, mixt sau de copii.
Aș dori, totodată, să lansez câteva propuneri și organizatorilor. Personal, cred că este mai bine să se facă o împărțire pe categorii de vârstă fiindcă este cu mult mai ușor pentru îndrumători să omogenizeze un cor format doar din copii (spre deosebire de un grup mixt – copii și adulți), sau unul format doar din adulți. Totodată, și baremele de evaluare, zic eu, sunt altele atunci când ai în față un cor de copii și atunci când asculți un cor cu voci deja formate, experimentate.
Iar a doua propunere ține de un alt aspect (tot muzical) al culturii rușilor lipoveni. Ce părere aveți dacă, după același model, s-ar organiza un festival de muzică laică, cu mențiunea ca aceasta să fie din folclorul autentic „lipovenesc”, și nicidecum vreo găselniță sovietică sau mai știu eu de pe ce pagină de Internet culeasă. În opinia mea, un asemenea festival ar stârni interesul față de cântecele noastre tradiționale și poate ar mai salva câteva „nestemate” care sunt pe cale de a fi îngropate odată cu ultimii lor interpreți.
În încheiere, aș dori să îmi exprim ferma susținere pentru astfel de proiecte, care, din punctul meu de vedere, sunt în concordanță cu idealurile care stau la baza formării Asociației noastre etnice. Sunt încă multe de adus în discuție, dar le amân pentru o ocazie viitoare – când va fi un prilej bun pentru a mă dezmorți într-ale scrisului. Iar dacă unele aspecte ce țin de Festivalul-concurs nu le-am comentat, asta nu înseamnă că ele nu necesită reglaje ori îmbunătățiri.

Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!

Mihăiță DAMIAN,
anul II la Universitatea Națională de Muzică din București

„Zorile” № 8-9 (369-370)/2023, p. 4-5