Despre ideologia și doctrina filozofică staroveră (III)

Analizând tratatele teoreticienilor staroveri din secolul al XVIII-lea, Alexandr Varona arată că în lucrările acestora un loc central îl ocupă reforma lui Nikon cu toate consecințele ei asupra societății ruse, iar ideologia și doctrina mișcării starovere se desprind ca „fapte religioase, încadrate în concepția eshatologică creștină asupra istoriei, pe care aceștia o preiau din literatura patristică și pe care o raportează la situația generală de schismă”. Prin urmare, acești autori „fundamentează neacceptarea reformei cultului tocmai pe ideea unității dintre doctrină și cult”, adică pe „ideea unității dintre învățătura de credință și formele sale de exprimare – cuvântul și ritualul”. Cu alte cuvinte, „ritualul nu este un lucru mai puțin important decât învățătura de credință. Acesta nu poate fi modificat după bunul plac al cuiva, tocmai pentru că face parte dintr-un sistem unitar, cum este doctrina creștină, în sensul larg al acestui termen” (subl. n. F.C. ). De altminteri, asupra acestui lucru atrăgea atenția încă protopopul Avvakum (Vezi: Feodor Chirilă, Protopopul Avvakum Petrovici – conducător și ideolog al mișcării rușilor staroveri, București, 2013, p. 70-72).

O contribuție de seamă a autorului reprezintă reinterpretarea sub aspect ideologic și social a concluziilor și motivațiilor reformei în Biserica Rusă, inițiate de patriarhul Nikon, precum și formarea și evoluția ulterioară a mișcării adepților credinței ortodoxe ruse de rit vechi ca și prezentarea mișcării starovere dintr-o amplă perspectivă ideologică și doctrinară.

• În capitolul al III-lea – Fenomenul starover în secolul al XIX-lea – autorul tratează pe larg „situația staroverilor în vremea lui Pavel I, Alexadr I și Nicolae I, apariția ierarhiei de la Fântâna Albă și rolul acesteia în cadrul mișcării starovere; politica statului și a Bisericii Ruse față de staroveri în a doua jumătate a sec. al XIX-lea” scoțând, printre altele, în evidență „procesul formării ideologice a mișcării starovere și structurarea doctrinei acesteia, structura socială, direcțiile migrației staroverilor și evoluția comunităților acestora în decursul timpului, începând cu 1667 – anul oficializării raskolului în Biserica Rusă și anul 1800, când ia naștere gruparea confesională, cunoscută sub denumirea de единоверие („unirea în credință”) oficializată de împăratul rus Pavel I”.

În urma analizei minuțioase a evenimentelor vremii, Sașa Varona ajunge la o concluzie pertinentă, credem noi, din punct de vedere istoric: „Ideea refacerii ierarhiei a fost o constantă mai ales în evoluția ramurii popoviților pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Staroverii erau conștienți că fără o ierarhie ortodoxă  rusă de rit vechi, viața religioasă însăși este pusă sub semnul întrebării. De aceea, ca urmare a politicii represive declanșate de țarul Nicolae I față de staroveri, popoviții au trecut la acțiune și, după un efort îndelungat, au realizat cu succes această idee în 1846 la Fântâna Albă, cu acceptul autorităților austriece, fostul mitropolit al Bosniei, Ambrozie, devenind ierarhul tuturor staroverilor”.

Un subcapitol aparte este consacrat formării și dezvoltării comunităților de staroveri în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în Țările Române și în regiunile românești, limitrofe acestora, adică Bucovina, Basarabia și Dobrogea, cunoscuți aici sub denumirea de lipoveni și evoluției statutului juridic și religios al acestora în cadrul Statului român modern până în zilele noastre.

Ca urmare a „liberalizării politicii guvernamentale față de staroveri… după Ukazul special al țarului Nicolae al II-lea din 17 octombrie 1905, prin care se acorda libertatea staroverilor de a  propovădui legal credința lor ortodoxă de rit vechi și de a se organiza în comunități religioase și de a se înregistra la autoritățile locale competente, conform legii, Biserica Ortodoxă Rusă a renunțat treptat la activitatea antistaroveră”. În sfârșit, abia sub domnia lui Nicolae al II-lea, adică după aproape două secole și jumătate, puterea politică din Rusia a înțeles că „staroverii nu reprezintă un pericol pentru stabilitatea imperiului, ci, dimpotrivă, pot fi un reazem important al acestuia în vremurile deloc liniștite ce aveau să vină”. Biserica Ortodoxă Rusă oficială a înțeles și ea, în sfârșit, că „nu prin confruntare cu staroverii va putea face față provocărilor generate de revoluție, războiul civil și instaurarea puterii sovietice”. Într-adevăr, toate acestea au făcut ca „prezența staroverilor în viața economică, socială și culturală a Rusiei să devină vizibilă, rolul pozitiv al acestora fiind apreciat tot mai mult în societatea rusă”.

Cataclismele sociale și politice atât în Rusia, în anii 1917-1930, cât și în România, în anii 1948 -1962, au lovit crunt în clasa țărănimii. La baza culturii țăranilor stau trei componente tradiționale indisolubile: componenta materială, cea spirituală (religioasă) și cea socială (civică-laică), ele formând o triadă organică. Între componentele acestei triade există o legătură indivizibilă. Ele reprezintă un tot unitar. Distrugerea celor două componente tradiționale, cea spirituală și cea socială, a dus la pierderea (ștergerea) percepției de societate tradițională unitară și a semănat între oameni suspiciunea și neîncrederea crescândă, fenomene ce se resimt și în prezent.

• Capitolul al IV-lea – Staroverii în Țările Române și în Dobrogea – tratează problemele semnificative privind: „așezarea staroverilor în Țările Române și la Dunărea de Jos; statutul juridic al lipovenilor în Țările Române și în Statul român; geneza termeneului de lipoveni și semnificația acestuia; lipoveni și cazaci la Dunărea de Jos; atitudinea autorităților față de staroveri în Țările Române și în Dobrogea în secolele XVIII-XIX; statul român și staroverii; situația staroverilor din România în timpul regimului comunist și după Revoluția română din decembrie 1989”.

Referindu-se la rușii staroveri stabiliți în spațiul românesc, la necesitatea acestora de a se organiza într-o comunitate civică, autorul scoate în evidență următorul fapt: „Comunitatea ca organizație civică reprezentativă a etniei rușilor lipoveni, a creat  noi oportunități pentru Biserică de a fi prezentă în viața rușilor lipoveni, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, prin diversificarea manifestărilor la care slujitorii Bisericii puteau lua parte”, subliniind, în continuare, faptul că „posibilitățile deschise, după 1989, de legislația românească, dar și de instituțiile administrației de stat, atât la nivel central, cât și la nivel local au creat condiții depline de afirmare plenară etnoconfesională a rușilor lipoveni,mai ales la nivelul comunităților locale, în zonele și localitățile unde ponderea lor este importantă, adică în Dobrogea și în Moldova, unde etnicii ruși lipoveni s-au implicat în viața publică, în activitatea instituțiilor administrației publice locale, participând la alegerile locale, dar și la adminstrarea treburilor publice în cadrul comunităților locale”.

Concluzia generală a autorului este binevenită și cu temei: „migrația staroverilor pe teritoriul României de astăzi, dar și în celelalte regiuni ce alcătuiesc spațiul etnic și cultural românesc, a reprezentat un plus atât în planul diversității culturale și al contactelor etnice, cât și în plan economic și spiritual; ocupațiile de bază ale rușilor lipoveni, în special, pescuitul și grădinăritul, care au devenit aproape o marcă înregistrată, precum și atașamentul acestora față de credință și tradițiile moștenite de la străbuni, au îmbogățit patrimoniul material și spiritual al națiunii române moderne în ansamblul său”. De aici reiese clar faptul că strămoșii noștri n-au greșit, ci s-au orientat bine atunci, când au emigrat în afara  granițelor patriei-mamă - Rusia. În acest fel, ei au putut să-și păstreze nu numai limba, cultura, modul tradițional de viață, dar, mai ales, credința lor ortodoxă de rit vechi, într-un cuvânt, identitatea de ruși ca naționalitate. Astăzi, noi, rușii lipoveni, stăm pe o tradiție culturală rusă staroveră neîntreruptă, al cărei simbol îl reprezintă Sfântul protopop Avvakum, vechiul cărturar rus starover, conducător și ideolog al mișcării starovere. Toată problema la noi este de a identifica, menține și apăra personalitatea noastră, de a ne spori creația de valori.

În concluzie, lucrarea lui Alexandr Varona captează de la început și menține pe întregul parcurs al ei interesul cititorului prin noutatea și complexitatea problematicii  abordate, prin claritatea cu care sunt sintetizate și reinterpretate unele teze starovere cunoscute, precum și prin faptul că istoricul din București avansează idei originale, fundamentate științific, cu privire la ideologia și filozofia doctrinară a mișcării starovere, ale căror valabilitate sunt probate pe  informațiile acumulate nu „din auzite”, ci din izvoare bibliografice sigure, documente de arhivă, confruntate, verificate, în prealabil, și analizate temeinic. Tematica abordată în lucrarea lui Alexandr Varona, mai mult sau mai puțin cunoscută, va prezenta neîndoios un mare interes, atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg.

Pentru a nu uita rădăcinile noastre strămoșești, se impune să acordăm și pe viitor  o atenție sporită istoriei comunităților noastre locale, ale rușilor lipoveni, spre edificarea lor etnică și evi