Despre darul de a privi cu detașare cum ni se spulberă certitudinile (II)

Pentru bătrânii din satele noastre izolarea nu aduce nimic nou. Mulți sunt izolați oricum, în așteptarea augustului, când își pot strânge din nou în brațe copiii și nepoții. Mulți, pentru asta trăiesc, pentru această lună din an, care reprezintă lumina din capătul tunelului, liniștea și bucuria, peste care atârnă, însă, greu amărăciunea că timpul acasă, „în vacanță”, zboară prea repede, iar în mai puțin de patru săptămâni vor pleca din nou în lumea largă. Am fost, din nefericire, de ambele părți ale baricadei. Experiența ambelor te copleșește. Nici acum nu știu ce este mai dureros: să-ți trăiești copilăria în așteptarea unui miez de vară, când părinții, iată, revin în țară, sunt aici zi de zi să-ți îndrume pașii, sau să-ți petreci adolescența în așteptarea continuă și apăsătoare, de a reveni, o dată pe an, printre pădurile copilăriei, pe pământ natal.

Anii se scurg, iar eu îmi imaginez tot mai des cum e să-ți privești cu limpezime bătrânețile, puterile trupești stingându-se, iar tu să adormi și să te trezești în aceeași singurătate, în aceeași așteptare - a unui telefon, a unei mașini care să oprească la poartă, a cuiva drag să-ți calce pragul. Oare cum e ca, bătrân fiind, să simți până în adâncul oaselor inutilitatea calendarului, o înșiruire inutilă de zile și nopți, toate identice, și să alegi să măsori scurgerea timpului prin ceea ce-ți mai aduce ultima sursă de alinare: „a trecut Crăciunul, am întâmpinat și Paștele, trece postul Sf. Petru și Pavel și vin și ai noștri...”. Între astea – abisul. Și telefonul de la 20:00 al celor dragi.

Multora, nu le-a rămas decât amintirea, din care își hrănesc sufletul obosit și își iau puterea de a merge mai departe. „De când a murit moșul, seara la culcare stau și depăn amintiri – care cum se numea, numele mic, numele mare; care cui îi venea, rudele de sânge, rude prin alinață; care unde stătea. Iau străzile la rând, una câte una...”, îmi povestea zilele trecute vecina, tanti Captelina. Copiii îi sunt plecați în străinătate, au fost la înmormântarea tatălui și apoi s-au întors înapoi, unde și-au făcut un rost.

Poate ar fi util să ne întrebăm uneori cum vom fi, cum vom simți și gândi noi înșine sub povara anilor. Și cred că astfel de întrebări își găsesc mai ușor locul atunci când alegem să fim în preajma celor mai în vârstă - prezențe calme și aducătoare de liniște, care ne amintesc că lucrurile, în general, fie ele bune sau rele, trec; în preajma celor care aleg să se mândrească cu ridurile adânci care le brăzdează chipul, cu palmele bătătorite și petele lor maronii, ce au darul de a vorbi fără vorbe despre anii petrecuți sub soare, în bătaia vântului; în preajma celor care au învățat pe propria piele, și nu din auzite, să găsească lumina în întunericul zilelor; a celor îndeajuns de înțelepți, încât să știe și să-ți sugereze subtil pentru ce și pentru cine merită să te zbați în viață și pentru cine, nu; a celor care ajung să îmbrățișeze cu înțelepciune tonalitățile griului propriei existențe, depășind insistențele puerile cum că lumea și toate cele cuprinse în ea ar fi colorate exclusiv în alb sau negru; a celor care au experimentat îndeajuns peste ani, încât să știe că valoarea hainei purtate de om este mai puțin importantă decât esența celui care poartă haina. Toate acestea, în speranța de a afla ce este Binele și cât de importantă e omenia. Pentru că modelele culturale și curentele „la modă” se schimbă constant, însă esența umanității – nu.

Tot în sinea noastră găsim răspunsuri, căci vorbele nu-s de ajuns, tot după trăiri tânjim.

De aceea, de multe ori, este de ajuns ca aceste oaze de înțelepciune de lângă noi sau din sufletul nostru să își arate prezența, să stea, să ne asculte, să ne mângâie ușor pe creștet, aducându-ne printr-un gest simplu atâta liniște și alinare. Exact așa cum făcea un bunic blând cu barba sură sau o bunică dragă, ce mirosea a pâine caldă, proaspăt scoasă din cuptor. „Cine nu are un bătrân, să și-l cumpere” – spune o vorbă românească.

O mireasmă, o imagine, un gust familiar, care ne transportă brusc în trecut, în copilărie. Face parte din experiența noastră, ca specie, să ne hrănim constant copilul interior, care revine, în cele mai neașteptate momente la noi, cei din prezent, în timp ce imaginea bătrânului care vom fi, care sălășluiește și ea într-un colț de suflet, este lăsată adesea de-o parte. Asaltați de iluzia vieții mult prea intense și efervescente, tot mai mulți aleg să risipească resurse valoroase de timp și bani pentru a cotiza la altarul tinereții, sperând, astfel, să rămână tineri, să se simtă tineri sau măcar să apară tineri în ochii celorlalți. Și nu doar din considerente pur estetice, ci și emoționale. Nu vedem nicio problemă în a crește, în a ne maturiza, însă nu ne dorim să îmbătrânim. Mentalitatea consumerismului este în floare. Generația tânără este ridicată în slăvi la tot pasul, în toate mediile publicitare, care cred că dețin și sunt dispuse să vândă o rețetă pentru tot și pentru toate, de la probleme fizice la cele de ordin spiritual sau metafizic.

Societății occidentale, în care bătrânii își duc traiul departe de nucleul familial proaspăt întemeiat de membrii tineri, bătrâni pe care, din păcate, puțini îi mai ascultă cu răbdare, care ne sunt deseori prezentați ca fiind neputincioși și inutili, o risipă a timpului, energiei și resurselor celor tineri, se contrapun, nereușind, ce-i drept, să încline îndeajuns balanța spre echilibru, mediile tradiționaliste.

Nu voi înceta niciodată să mă minunez cât de norocoși sunt cei care au crescut într-o familie tradițională de ruși staroveri. Chiar și în condițiile erodării continue a legăturii dintre generații, datorate influenței tot mai incisive a ideologiei ateiste, a proceselor de modernizare, a marilor revoluții în cultură, rămâne cumva presupunerea că o eventuală reîntoarcere la credință și spiritualitate și-ar găsi mai degrabă loc în sânul descendenților vechilor credincioși. Căci ei sunt cei care au reușit, în pofida condițiilor vitrege care au subminat de-a lungul timpului grija pentru viața spirituală, să-și ocrotească într-o măsură mai mare liantul dintre biserică și familie, memoria colectivă și, în consecință, propria identitate etnică și religioasă.

Autor: Alexandra Dumitrică

Zorile 5/2020