Despre darul de a privi cu detașare cum ni se spulberă certitudinile (I)

Alexandra DUMITRICĂ

Cu nici două luni în urmă scriam despre nevoia de a ne opri din goana zilnică și alergatura alienantă care ne răpește din timpul cu cei dragi. A fost nevoie de o urgență sanitară de neignorat pentru a pune frâu freneziei care măcina întreaga lume, iar întrebarea care revine tot mai des în aceste zile este dacă am învățat ceva din asta.

Omul modern, cu prea puțin timp și spațiu să își audă gândurile și întrebările despre propriul gol lăuntric își descoperă treptat fragilitatea, iar avalanșa informațională, pare-se, nu-i face deloc căutarea mai ușoară.

Până nu demult, în satele noastre domnea o liniște tristă și apăsătoare, care contrasta aproape nefiresc cu veselia primăverii în floare. La sat, oamenii nu aleargă contracronometru să prindă metroul de la 8:02, nu țopăie pe tocuri să ajungă înaintea șefului la birou, nu gâfâie pe stradă să apuce să-și ia copilul până-n 17:30, când se încheie programul grădiniței. Aici, lumea încă reușește să țină în frâu timpii nebunești ai alergăturii zilnice care îți umplu până la refuz existența. Aici, paradoxal poate, oamenii reușesc să contempleze mai des ce se mai întâmplă în jurul lor și al lumii în care trăiesc.

În înfumurarea și preainteligența noastră cea de toate zilele, printre retorică, rafinament al comunicării și abcesele corectitudinii politice, uităm că există oameni simpli în lumea asta, oameni care își duc traiul cu discreție și cu puținul rămas. Acest „puțin rămas” este Biserica, pentru mulți - singura oază de tihnă și alinare. Mulți nu vor înțelege. Suntem prea orbiți de vederea individuală, parțială, a lucrurilor ca să înțelegem adevărul celuilalt. Conflictele și nedreptățile acestei lumi ar putea fi depășite dacă am înceta să ne îndreptățim doar pe noi înșine, respingând cu încăpățânare dreptatea celuilalt.

Săptămâna Patimilor, noaptea Învierii și zilele următoare închinate Domnului, i-au găsit pe vechii credincioși pe la casele lor, adânciți într-o senzație constantă de a se afla nelalocul lor, în afara firescului.

Sunt momente în viață care copleșesc pe oricine alege să trăiască în credință: este nodul din gât și ochii împăienjeniți ai preotului de a cânta, pentru prima dată în noaptea Învierii, „Христос воскресе” (Hristos a înviat) singur, când altădată Canonul Paștilor răsuna în glasurile bisericii pline. Este frântura de glas, urmată de o pauză prelungă, la rostirea rugii „всех вас да помянет Господь Бог во Царствии Своем всегда и ныне и присно, и во веки веком” (Pe voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împarația Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor) în fața unei biserici mult prea pustii pentru a primi Cinstitele Daruri.

Asistăm, poate, la o nouă eră a fenomenului starover. Sunt zilele în care, pentru mulți, colțul cu icoane de acasă a devenit, în intimitatea lui, o casă a Domnului. Am asistat cu toții la o mobilizare extraordinară din partea preoților și a fețelor bisericești, care au încercat în tot acest răstimp să-și țină aproape comunitatea religioasă. A fost o luptă lungă și copleșitoare, dusă simultan pe două fronturi: pe de o parte – cel spiritual, transformat în timp al postului și izvorât din rugăciune continuă, pe de altă parte – cel pragmatic, impus pe temeiuri cât se poate de omenești. Astfel, în pofida conservatorismului specific și a prezervării intacte a vechilor precepte religioase care i-au asigurat Bisericii noastre supraviețuirea în cele mai crunte timpuri, s-a apelat inclusiv la mult blamata - contestabil sau nu - tehnologie, reușind a o folosi în scopul pentru care a fost creată: acela de a-i apropia pe oameni. Mesajul administrației de stat a fost asumat, astfel, cu responsabilitate, iar stresul necunoscutului a fost dus de către membrii Bisericii cu răbdare și demnitate.

Aflu de la ai noștri cum e să răzbești, cum e să fii într-o permanentă căutare, cum e să te adaptezi. E atâta înțelepciune în doctrina străbunilor! Viața bătrânilor de la țară pare simplă, dar nu e. Sunt ani lungi și grei de treabă, de schimbat multe meserii în multe locuri, de frământat pământurile strămoșilor. Peste toate acestea veghează, lung și apăsat, o datorie adânc înrădăcinată în felul lor de a fi – aceea de se întoarce mereu la origini.

Pământul nu așteaptă, îmi spun mulți. Iar eu nu pot să nu mă gândesc la cât de norocoși sunt acești oameni că îl au. Agricultura nu se face on-line sau de la distanță. Astăzi, ca în fiecare zi, bătrânii noștri au treabă. Nu contează cât sunt de înaintați în vârstă, în curte și în grădină se găsește mereu ceva de făcut, căci natura își urmează invariabil cursul: copacii continuă să înflorească, iarba continuă să crească, cloștile continuă să scoată pui, iar animalele să ceară de mâncare. De pe piedestalul înțelepciunii lor muncite de foamete, război și singurătate, bătrânii noștri privesc cu detașare firească cum se schimbă lumea și cum ni se spulberă certitudinile. Nu cred în societatea informațională atotștiutoare și nici în infailibilitatea științei. Căci certitutudinile lor sunt altele și nu țin de lumea asta.

Vine o vreme când ne dăm seama că toate planurile noastre, proiectele, siguranța cu care ne-am umplut agenzile pentru săptămâni întregi, modelele sociale atât de meticulos structurate, nu sunt altceva decât praf în vânt. În fond, ce este știința fără cunoaștere spirituală? - se întreabă cei ce perpetuează valorile spirituale ale neamului.

Am admirat mereu capacitatea firească și, totodată, extraordinară a bătrânilor din jurul nostru de a-și controla emoțiile disproporționate, fie ele pozitive, negative sau neutre. De viață și de moarte se ocupă Dumnezeu, spun ei. Minunea credinței e că, deși impalpabilă, rezistă celor mai grele încercări și persistă, devenind adesea chiar mai trainică decât înainte. Nici secolele de prigonire religioasă, nici cataclismele naturale, nici ademenirile înșelătoare ale societății moderne nu i-au oprit pe vechii credincioși să-și ocrotească trăirea spirituală.

Continuare - partea a II-a