Ziua Mondială a Educației

Ziua mondială a educației, Sarichioi, 2018

Ziua Mondială a Educației

„Zorile” este o publicaţie lunară cu caracter informaţional şi cultural, care se adreseazã comunităţilor de ruşi lipoveni din România, populaţiei ruse din ţara noastră, diasporei ruse a staroverilor din lumea întreagã, dar şi tuturor celor care încearcã sã afle cine sunt ruşii lipoveni şi care este istoria lor.

www.zorile.ro detalii
Public Acquisition


Comunități locale - CARCALIU (КАМЕНЬ)

Carcaliu (rus. Камень) - una dintre cele mai pitoreşti localităţi lipoveneşti, câte sunt pe teritoriul dobrogean, se află în nord-vestul Dobrogei, pe malul drept al Dunării Vechi, la o distanţă de 10 km de Măcin, cel mai apropiat oraş, la 24 km de Brăila şi la 73 km de Tulcea - capitala judeţului.

În trecutul nu prea îndepărtat, satul de pescari Carcaliu arăta ca o peninsulă, înconjurată la nord de Balta Măcinului (Мачи́нская плау́ня) şi la sud de Balta Iglița (И́глицкая плау́ня), desecate în prezent. La răsărit, se întinde o câmpie pe o distanţă de cca 6 km care se învecinează cu teritoriul comunei Greci, iar la apus (la circa 1 km) curg apele Dunării Vechi (Brațul Brăila-Măcin-Turcoaia-Piatra Frecăței-Vadul Oii).

În centrul satului se înalţă o mare și împunătoare biserică ortodoxă lipovenească cu hramul „Sf. Treime”, construită în 1882, de pe clopotniţa căreia se poate admira panorama frumuseţii peisajului oferit de Munții Măcinului, precum și de Balta Mare a Brăilei, situată între cele două braţe ale Dunării: Dunărea Veche şi Braţul Borcea – o adevărată mini-deltă a Dunării – cum o numeau localnicii.

 

DENUMIREA VECHIULUI SAT DE PESCARI

Localitatea Камень sau Camena – cum figura ea sub această denumire pe hărţile geografice până la 1877, pe când Dobrogea se afla sub stăpânirea Imperiului Otoman, şi-a căpătat oficial o nouă denumire după anul 1878, cea de Carcaliu (turc. Cára-calé – „piatră neagră”), având statut de comună, formată dintr-un singur sat. Comuna Carcaliu este situată oarecum izolat de restul localităților cu populație rusă lipoveană din România (vezi: Harta României).

Localitatea Carcaliu a fost întemeiată către sfârşitul sec. al XVIII-lea de câteva familii de pescari ruşi staroveri (creştini ortodocşi de rit vechi), care au emigrat din Rusia, după toate probabilităţile, din ţinuturile marelui fluviu Volga (regiunile Voronej şi Saratov). Ulterior, s-au stabilit în Carcaliu și alți ruși staroveri, veniți individual sau cu întreaga familie, din Rusia și aiurea, mai ales în perioada 1805-1807, ca urmare a războiului ruso-turc, când armata rusă a ocupat Bugul și Basarabia, iar mai apoi în perioada domniei în Rusia a țarului Nikolai I care printr-un ukaz special a anulat toate drepturile rușilor starovri oferite de împărăteasa Ecaterina a II-a, distrugând centrele lor religiose din zonele Vetka, Irghiz ș.a. (Feodor Chirilă, Minoritatea  rușilor lipoveni. Originea și așezarea lor pe teritoriul României, în vol. „Minoritățile naționale din România. Dovezi istorice privind așezarea și evoluția”, București, 2001, p. 196-203).

Din păcate, arhiva satului Carcaliu a fost distrusă în urma unui incendiu de la începutul sec. al XX-lea.

Cercetând cu atenție graiul rușilor lipoveni din Carcaliu, portul lor popular rusesc, tradițiile și obiceiurile lor populare calendaristice, ocupațiile lor tradiționale etc., am ajuns la concluzia că strămoșii lor s-au desprins din populația băștinașă rusă, și nicidecum din cazaci nekrasoviți, cum pretind astăzi unii dintre istorici.

Concluzia noastră este confirmată, de altfel, și de informațiile furnizate de prof. univ. N. I. Nadejdin, care scrie: «В селении, называемое Камень, обыкновенные липованы... Я видел их собственными глазами..., они суть чистые русские, выходцы из самого сердца России». Mai departe, N. I. Nadejdin adaugă: «Между турецкими раскольниками (русскими староверами - Ф. К.), не столько в религиозном, сколько в политическом отношении, должно различать два их разряда: простых, обыкновенных раскольников (русских староверов – Ф. К.), которые, выбежавши из России, нашли себе здесь приют на общих  основаниях туземного порядка или лучше беспорядка, и раскольников-казаков, живущих на особом военном положении, с особыми обязанностями и правилами. Первые называются здесь вообще липованами; последние известны под именем Игнат (или Егнат) казаков (по-русски некрасовцев). Раскольники (русские староверы – Ф. К.), развеянные по городам Булгарии и Румелии, состоят из обыкновенных липован; селения же, обитаемые подобными липованами, являются Татарица, верст в 30 от Салистрии; другое, называемое Камень, верст 15 от Мачина. Первое содержит в себе около 50 семейств; в последнем, насчитывают их далеко за 100. Как там, так и здесь, жители главнейше занимаются рыболовством по Дунаю; впрочем, не чуждаются и земледелия, держать сады, огороды, бахчи, а некоторые имеют и виноградники». По веросиповедованию, в обоих селениях проживают поповцы. Впрочем, церквей нет у них нигде; не было и попа в моё время. Для богослужения селение Камень имеет общественную часовню» (Надеждин, Н.И., О заграничных раскольниках, в Сборнике правительственных сведений о раскольниках, составленный В. Кельсиевым, Лондон, вып. 1-2, 1860, стр.123-124).

Atestarea documentară a existenţei localităţii Carcaliu o găsim și în Harta rusă din 1835, întocmită între anii 1828-1832, unde satul Carcaliu apare sub denumirea sa inițială, slavă, de Kamenca (C.C. Giurăscu, Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1957, p. 90).

Ne mai bazăm şi pe următoarea precizare din Marele dicţionar geografic al României (G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1899, vol. II, pp. 195-197): «Carcaliu, comună rurală în judeţul Tulcea, plasa Măcin… Numele său este o corupţie a celui turcesc Kará-Kalé, de la Kará –„negru” şi Kalé – „cetate, piatră”. Înainte purta numele slavonesc de Kámena („Piatră”) şi, de la năvălirea turcilor, a luat numele ce-l poartă şi astăzi… Populaţia este mai toată lipovenească (rusească)… Se aflau nişte colibe de pescari lângă un pietroi mare (pe ruseşte „kámen’”) ce se poate vedea şi astăzi. Încetul cu încetul se populă cu lipovenii fugiţi din Rusia. La 1825 fură destul de numeroşi ca să întemeieze un sat căruia deteră numele de Kámena. Turcii îl schimbaseră în cel de Kará-Kalé».

În vorbirea localnicilor se mai păstrează şi astăzi numele slav Камень («piatră»), iar ruşii lipoveni din alte localităţi din România mai folosesc şi denumirea slavă - Kámenka («piatră»).

 

PRIMA ȘCOALĂ ÎN CARCALIU ȘI REFORMA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN 1948

Potrivit recensământului din 1888, localitatea Carcaliu avea un număr de 1553 de suflete, la 1 ianuarie 1970 - 5233 de locuitori, iar în prezent populația comunei Carcaliu se ridică la 3024 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 18 martie 2002, când s-au înregistrat 3.394 de locuitori, dintre care 3046 – ruși lipoveni și 348 – români.

Scăderea populației se datorează, înainte de toate, faptului că peste 40% din populația comunei Carcaliu este plecată temporar la muncă în străinătate. Satul pare în unele locuri aproape abandonat, în medie, pot afirma că pentru fiecare casă locuită se poate întâlni cel puțin una părăsită.

În trecut, ocupația bărbaților din Carcaliu a fost, cu precădere, pescuitul. Agricultura și grădinăritul au fost ocupațiile mai mult ale femeilor, bătrânilor și copiilor, care foarte rar părăseau localitatea. Pe lângă aceasta, în Carcaliu se practicau și meseriile de  zidar de case din ceamur și chirpic, constructori de bărci pescărești, croitori, tâmplari, fierari, tinichigii ș.a.

Situația materială și culturală a comunei Carcaliu în trecut nu s-a deosebit prea mult de cea a satelor din Delta Dunării. Deși aproape de Brăila, localitatea era izolată, locuitorii nevenind în contact cu obiceiurile citadine. Prima școală în limba română a luat ființă în 1883, dar ea n-a avut aproape nicio influență asupra populației care a rămas analfabetă în cea mai mare parte.

Limba ruşilor lipoveni din Carcaliu o reprezintă graiul rus lipovenesc, desprins din limba rusă comună, cu peste trei secole în urmă, ca urmare a migrării strămoşilor lor din Rusia din cauza persecuţiei din partea administraţiei ţariste pentru faptul că au respins reforma de cult, iniţiată de Nikon – patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Legislaţia internă a României înainte de 1947 nu garanta folosirea limbilor minoritare la nivel oficial, ba mai mult, acestea nu au putut fi folosite nici măcar în mod public. Utilizarea lor privată a fost singura garantată ca drept. Noi, rușii lipoveni, am fost menționați mult timp în postura de cetățeni români de mâna a doua, ca și celelalte minorități naționale din România. Acest lucru ne-a protejat față de asimilare, dar a redus posibilitatea de refacere (formare) a intelectualității, care să constituie un sprijin în lupta pentru afirmarea drepturilor și a identității noastre naționale. În consecință, fiind mai mulţi pescari, meseriaşi, agricultori, printre locuitorii comunei Carcaliu până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, n-au existat aproape deloc intelectuali, valori spirituale (cu excepţia folclorului şi a culturii populare) care să întreţină conştiinţa identităţii etnice. După anul 1945, ca urmare a instaurării în România a regimului de democrație populară, localitatea Carcaliu și-a schimbat cu totul înfățișarea când, pentru prima oară, locuitorii au căpătat drepturi cetățenești.

Reforma învățământului din 1948 a dat posibilitatea copiilor să învețe în limba lor maternă. Analfabetismul, moștenire neagră a vremurilor dinainte, a fost lichidat. Nivelul cultural al oamenilor din sat a crescut substanțial. Astfel, după anii 1950, din cuprinsul comunei s-au afirmat o serie de intelectuali și meșteșugari, învățători, profesori, profesori  universitari, oameni de ştiinţă, scriitori, ingineri, tehnicieni, medici, economişti, cadre militare ş.a.

Și viața socială și economică a comunității a suferit mutații majore după anul 1950. Colectivizarea agriculturii din anii ‘60 ai secolului al XX-lea nu a fost agreată de marea majoritate a ruşilor lipoveni din Carcaliu, care se ocupau mai mult cu pescuitul pe Dunăre şi în Balta mare a Brăilei, fiind angajaţii Întreprinderii piscicole „Domeniul Brăilei”. Aşadar, ei au fost salariaţi şi acumulau venituri destul de bune. Cu toate acestea, pentru că ei locuiau la ţară şi aveau puţin pământ arabil pe care îl cultivau doar pentru nevoile familiei, lipovenii din Carcaliu au fost forţaţi („lămuriţi cu bâta”) să se înscrie în gospodăria colectivă, care a fost înfiinţată în 1950 de câţiva săteni-comunişti, lipsiţi de proprietate funciară. Colectivizarea şi naţionalizarea bunurilor private, iar ulterior, îndiguirea şi desecarea Bălţii Brăilei (1962-1964) – tradiţionalul loc de muncă a mii de pescari din această zonă - au dus la desfiinţarea în Carcaliu a tradiţionalei meserii de pescar, ceea ce pentru cei din Carcaliu a fost o mare tragedie. În astfel de condiţii grele, bărbații satului - pescari iscusiți din tată în fiu - au fost nevoiţi să migreze în alte părţi ale României în căutare de lucru, angajându-se pe şantiere de construcţii sau în fabrici, uzine ş.a., recalificându-se din mers.

DUPĂ 1990

După 1990, situaţia în România s-a schimbat considerabil când, prin deschiderea granițelor, a luat sfârşit şi izolarea voit-impusă a ţării şi a locuitorilor săi. Acest lucru, precum şi ruinarea industriei, a construcţiilor şi, implicit, apariţia şomajului au determinat pe mulţi ruşi lipoveni, mai ales pe cei tineri, să-şi caute de lucru în străinătate. Cele mai preferate sunt ţările europene: Italia, Spania, Grecia, Anglia. În Italia, mai ales regiunea Torino, iar în Spania – regiunea Bilbao, constituie acum locuri de destinaţie ale ruşilor lipoveni din Carcaliu, și nu numai.

Desigur, este vorba de o migrare voluntară, motivaţia căreia este pur economică, servind, în primul rând, îmbunătăţirii nivelului de trai, dar ea duce, în acelaşi timp, la scăderea dramatică a populaţiei tinere din Carcaliu. Dacă în anii ’90 plecau doar părinţii la muncă în străinătate, acum, după anul 2002, și-au luat şi copiii cu ei, care urmează şcoala în ţara unde lucrează, ceea ce a dus la micşorarea cifrei de şcolarizare în şcoala din localitate. Dacă în anul școlar 1975-1976, spre exemplu, au fost cuprinși 1.278 elevi și, respectiv, 95 de copii în grădiniță, procesul de învățământ fiind asigurat de 40 de cadre didactice, în anul școlar 2016-2017, în comuna Carcaliu existau doar 2 clase primare cu 22 de elevi; 1 clasă de gimnaziu cu 7 elevi; o grădiniță cu 24 preșcolari și o educatoare.

 

SCĂDEREA DEMOGRAFICĂ ȘI DISOLUȚIA IDENTITĂȚII ETNICE

În perioada anilor 2000-2016 s-a cunoscut o creștere însemnată a numărului de locuințe. La Carcaliu se remarcă două tipuri de locuințe: cele cu aspect tradițional, de tip vagon, și cele mai noi, moderne, cu regim de înălțime P+1, construite recent.

Limba, religia, obiceiurile şi tradiţiile lor vizează, înainte de toate, păstrarea şi conservarea identităţii etno-culturale şi spirituale, precum şi buna convieţuire cu populaţia majoritară.

Perioada 1959-1990 a cunoscut o tendinţă de centralizare a puterii: a fost introdus conceptul societăţii româneşti multilateral dezvoltate, precum şi societatea naţională română, conceptul unei singure naţiuni, cele române. Pentru o mai bună „omogenizare” a societăţii româneşti în ansamblu, au fost închise şcolile cu predare în limba maternă care au funcționat între anii 1948-1959. Prin urmare, proliferarea bilingvismului în rândul populaţiei etnice ruse lipovene se explică, pe de o parte, prin desfiinţarea din 1959 a învăţământului în limba maternă, s-a intensificat procesul intensiv de asimilare, prin schimbările socio-economice intervenite în România după 1944, şcolarizarea etnicilor în limba română, urbanizarea (mulţi au plecat în căutare de lucru la oraş, unde s-au angajat în fabrici, uzine sau în construcţii). Toate acestea au condus la amestec de populaţie, căsătoriile mixte, precum şi migraţiunea, la început în ţară, apoi în străinătate. În aceste condiții tot mai mulţi ruşi lipoveni au devenit, cu timpul, bilingvi. În prezent, limba maternă este de multe ori abandonată, cedând teren în favoarea limbii române ca „limbă de contact”.

Graiurile etnicilor ruși lipoveni din România, ca limbă maternă, s-au specializat ca mijloc de comunicare numai în relaţiile familiale, şi suferă, după cum am arătat, o puternică influenţă a limbii române (Feodor Chirilă, Sinonimia în graiul rus din Carcaliu, județul Tulcea, rezumatul tezei de doctorat, București, 1976, pag. 1-26).

În virtutea alternanţei codurilor lingvistice, în cadrul aceleiași situaţii de comunicare, se deschide calea spre un bilingvism inegalitar care ia proporții, având drept urmare asimilarea lingvistică şi culturală.

În cazul ruşilor lipoveni din Carcaliu este vorba, în principal, de asimilare involuntară şi asimilare forţată. În acest sens, analiza comparativă a datelor recensămintelor din 1950, 1970, 1989, 2002 și 2011, arată că un procent semnificativ de lipoveni au estimat că limba lor maternă este limba română, proporţia ruşilor lipoveni bilingvi din Carcaliu fiind astăzi în permanentă creştere, fără ca aceştia să renunţe oficial la limba lor maternă (Feodor Chirilă, Bilingvismul în contextul globalizării, Editura „România de Mâine”, București, 2014, pag. 94-105; 114-116).

Schimbările social-politice și economice din a doua jumătate a secolului al XX-lea în România au condus la destrămarea gospodăriilor familiale înstărite. Ca urmare a acestei situaţii, încetul cu încetul, multe din vechile obiceiuri şi tradiţii naţionale ruseşti au fost uitate, abandonate sau înlocuite cu alte moderne sau cu cele preluate de la alte naţionalităţi conlocuitoare, încât astăzi, tânăra generaţie nu le prea cunoaşte. Este vorba de obiceiurile calendaristice, precum şi de unele componente ale obiceiurilor familiale cotidiene, rămase  doar în memoria oamenilor din generaţia vârstnică.

 

„VERBA” ȘI COMUNITATEA LOCALĂ

În prezent, grupul folcloric „Verba” al Comunităţii locale a ruşilor lipoveni din Carcaliu a recuperat costumul popular, „uitat” în biserică, și oferă, de fiecare dată, prilejul de a demonstra frumuseţea portului popular tradițional rusesc, al cărui eleganță și rafinament transpar nu atât în costumul bărbătesc, dar, mai ales, în cel feminin, precum și al folclorului, tradiţiilor şi obiceiurilor vechi ruseşti locale.

În anii 1990, s-a format Comunitatea locală a rușilor lipoveni din Carcaliu, iar primul președinte a fost economistul Simion Petrov, l-au urmat apoi: Feodor Leonte, Nicolae Masei, în prezent, această funcție o ocupă Serghei Cozma.

În prezent, comuna Carcaliu este administrată de un primar și un consiliu local format din 13 consilieri. Primarul Gheorghe Panfil a fost ales în 2016.

La nivelul comunei activează, de asemenea, următoarele instituții: grădinița, școala gimnazială, un cămin cultural, biblioteca comunală, dispensar, un punct farmaceutic particular, un tehnician veterinar, piața agroalimentară, precum și o agenție poștală.

Localitatea Carcaliu se distinge, așadar, prin specificul ei caracteristic: uliţe largi şi drepte, case, cu arhitectură tipică rusă lipovenească, frumos ornamentate şi colorate în exterior, sunt aliniate perfect, cu latura îngustă spre stradă. Tipologia curților este specifică satelor rusești: loturi înguste și lungi cu suprafețe destul de mici, care sunt adevărate grădini pline de pomi fructiferi şi viţă de vie.

autor: prof. univ. dr Feodor CHIRILĂ;

Publicat în „Zorile”,

№ 2 (303) / 2018

 

 

 

 
  Беседа с Анной КУРМЕНЁВОЙ activitatiFarmecul Masleniței la Ghindărești  

top
© 2018 Comunitatea Rusilor Lipoveni din Romania
Adresa: Strada Dr. Ratiu Nr. 10 Sector 1 Bucuresti Tel: 021.312.09.94 E-mail: office@crlr.ro